- Când eraţi mic, unde vă duceaţi să vedeţi un film?
- Cred că nu eram în şcoală când a venit prima dată Caravana Cinematografică. Au proiectat filmul pe peretele alb al şcolii. Era primul meu film. Stăteam pe jos, pe iarbă, şi cum mergea povestea - cred că era un film sovietic -, la un moment dat, venea un tren către aparat - chestia clasică. De fapt, aparatul e aşezat undeva între şine, jos, şi trenul trece peste el. Ei, nu pot să vă zic ce am păţit. Am urlat, am sărit, am fugit, m-am dus acasă, m-am ascuns. Am crezut că vine trenul să mă calce. După aceea, caravana a continuat să vină şi când venea eram foarte fericit. Eram mai mulţi copii. Ne duceam şi-i ajutam pe proiecţionişti. Căram casetele cu film, ajutam la derulat.
- Un fel de Cinema Paradiso...
- Exact ca în Cinema Paradiso.
- Aţi visat vreodată că veţi deveni actor?
- Nu. Nu-mi proiectam. Mă supun cu bucurie sorţii. Structura mea, educaţia mea a fost să-mi fac cât mai bine treaba pe care o am de făcut în momentul respectiv, nu următoarea. Pentru că, dacă apare un bine, apare din treaba pe care tocmai o faci, nu din alta, nu dintr-un aranjament sau calcul.
- Credeţi în soartă?
- Da, absolut. Şi mă supun ei orice s-ar întâmpla.
- Cum aţi ajuns să faceţi teatru?
- A fost un accident. M-a tras un profesor de mânecă. M-a băgat într-o clasă şi m-a pus să învăţ o poezie. M-am supus. Curajul de a păşi în lumea asta cred că mi-a venit dintr-o supărare - aia că iubeam o fată, platonic. Nu îi spuneam nimic, dar parcă eram supărat că ea nu mă vede. O tâmpenie. Aveam 17 ani. Cred că asta m-a îndârjit, m-a făcut să am curaj să mă bat cu lumea. Lumea însemna rigiditatea aia a liceului de provincie, rigiditatea principiilor. În clipa în care am mărturisit, în clasă, la dirigenţie, că vreau să mă fac actor, a fost dezastru. Colegii nu mai vorbeau cu mine. Am doar două poze la finalul liceului, pentru că nu voiau să vorbească cu mine.
- V-au exclus...
- Da, eram un paria, un ciudat. După aia şi-a revenit toată lumea. Când am ajuns actor, toţi şi-au adus aminte că au fost colegi cu mine, chiar şi cei care nu au fost.
- Vă duceaţi în pădure ca să învăţaţi poeziile?
- Mă duceam în pădure ca să mă dezinhibez. Dezinhibarea este marea problemă a meseriei ăsteia, ieşirea din tine. Ca să ieşi din tine nu poţi să o faci decât într-un fel de intimitate, singurătate. Pădurea a fost scena mea. Acolo, singur, în pădure, absolut dezinhibat, cu o senzaţie totală de eu şi natură, m-am descătuşat, mi-am găsit modul meu de a mă comporta în profesie, soluţiile, metodele, le-am găsit în singurătate, eu cu mine.
- Plecând de la libertatea şi singurătatea pe care v-o oferea pădurea, sosit la cimentul şi la încrâncenarea din Bucureşti, cum v-aţi descurcat?
- Ştiam ce am de făcut, până într-o zi, când viaţa de student m-a bulversat. Te împingea ca un malaxor. M-am pierdut. Nu mi-am mai ştiut binele. Mi-am pierdut reperele şi mi s-a făcut frică. Am luat primul tren spre casă. Am ajuns seara. Am schimbat mai multe trenuri. Făceam o zi întreagă pe atunci. Treceam şi şapte kilometri prin pădure, alta decât aceea în care am exersat. Am trecut pădurea, era deja seară, am trecut prin râu, pentru că numai aşa se putea, te descălţai şi treceai prin râu. Am stat pe o piatră şi mi-am adus aminte că aveam, de fapt, treabă a doua zi, şi am plecat înapoi după două ore de stat pe piatră. Nici nu m-am mai dus până acasă măcar. Am stat pe o piatră cu picioarele în râu. M-am găsit! Şi am venit înapoi la fel de întărit.
- În Bucureşti aveţi un loc în care vă regăsiţi?
- Da, sigur, casa mea.
- Aţi avut vreun model?
- Da, au fost, dar niciodată nu trebuie copiate. Modelul este un deziderat, un reper, dar nu îl urmezi pas cu pas niciodată. Au fost actori la care m-am uitat din culise cum joacă. I-am sorbit din ochi. Unul a fost Dinică. Dar nu am căzut pe spate după foarte mulţi dintre actorii noştri, mari, chiar. Sunt oameni care contează în viaţa ta, profesori, câteodată - şi nu toţi profesorii, ştim bine treaba asta -, colegi, de la care am învăţat mereu câte ceva. Nu am imitat niciodată. Nu este loc pentru doi indivizi la fel. Fiecare trebuie să fie exact în felul lui, ca să fie loc pentru el.
- Există problema aceasta la tinerii de azi - că imită şi nu îşi construiesc propriul mod de a fi?
- Da, unii se imită pe ei înşişi - ceea ce e şi mai grav. Sunt două tipuri de actori, grosso modo, unii care găsesc o tipologie şi încep să imite şi în viaţa de zi cu zi acel personaj, acea soluţie comportamentală. Nu mai spun că toate personajele lor seamănă. Şi mai sunt actori care se duc către personaj mereu şi îşi multiplică existenţa, ei fiind cu totul altfel în viaţa de zi cu zi.
- Aţi fost profesor atât în film, cât şi în realitate, ce părere aveţi despre învăţământ?
- Am păreri de modă veche. Învăţământul românesc a fost splendid înainte de război. Spun asta pentru că am avut nişte manuale de-ale tatălui meu, din 1936-1938, şi am înţeles din ele ce însemna învăţământul pe atunci. Învăţământul acela nu uza de precepte, definiţii standard, totul era un apel la imaginaţia copilului, principiul era îmbrăcat mereu în poveste, exemplu. Metodologia contează. Tata a fost învăţător. Când ajungea într-un punct, la teme care se pretau, ne scotea din clasă, ne ducea în pădure şi ţineam lecţiile acolo. Nu faci sec. Învăţământul finlandez de azi, care e cel mai bine cotat din Europa, este exact în felul acesta. Totul trebuie aplicat naturii. Când un lucru este sec, iar copilul trebuie să înveţe ca o moară, elevul nu primeşte, decât ca să ia nota, după care respinge. Sumedenia de noţiuni şi informaţii, pe care învăţământul românesc are orgoliul să o vâre în elev, unii o primesc, alţii nu, după cum se şi vede. Dar şi cei care primesc informaţiile le resping imediat ce se încheie şcoala, ţâşneşte de parcă nici nu ar fi fost. Mai bine ar fi lucruri puţine, de cultură generală, mai ales în zona pre-universitară, pliate pe principii, comportament, şi toate în relaţie cu natura şi cu realitatea, lucruri de care ai nevoie toată viaţa ta.
- Avem probleme cu existenţa cinematografelor în România…
- N-avem o probleme, pentru că nu avem cinematografe, n-avem nimic. Lumea cinematografică trebuie să înţeleagă că dacă produci o marfă şi n-ai unde să o vinzi, atunci acea marfă nu există. Dacă nu avem cinematografe, despre ce fel de cinematografie românească vorbim?! Este un cerc. Bagi banii pe o parte, produci ceva, îl exploatezi şi cercul trebuie să se închidă, să se realimenteze. Fără cinematografe, acest cerc nu este închis. Aveam mii de cinematografe. Unde sunt?! Cineva în România de acum 25 de ani le-a dat, le-a cedat, le-a vândut, le-a uitat sau le-a băgat în buzunar.
- Aţi afirmat că v-aţi simţit ca Spirache Necşulescu şi le-aţi spus alegătorilor să nu vă voteze.
- De aia m-au votat. Întrebat de ziarişti la o televiziune locală ce mi-a venit să candidez, le-am povestit cum au venit la mine în teatru unii de la Câmpulung, ca să-mi propună să fiu candidat în 2008. Eram în repetiţie cu Titanic Vals. Şi le-am spus că dacă aş candida, aş face ca Spirache şi mai mult încurc. N-am nici timp. Mi-au zis că nu-i nimic. Evident, pe post, m-au întrebat de mesajul politic. Le-am explicat că un senator nu asfaltează străzile, că el reprezintă cetăţenii într-un for central, nu trebuie să stea în Câmpulung să facă rost de medicamente. Eu nu pot decât să dau legi. Nu asfaltez, nu sunt de folos cu nimic. Şi mi-au spus: păi nu vă votează nimeni, la care am răspuns: ce bine ar fi. Mai bine nu mă votaţi, mă lăsaţi în pace, îmi complicaţi viaţa, mă înjură lumea…
- Vă pare rău că aţi intrat în politică?
- Nu, cum să îmi pară rău?! Dacă ar fi să o luăm de la capăt, ar însemna să îmi pare rău că am intrat în actorie, pentru că este tot o lume dementă.
- Cum se împacă politicul cu actoria?
- Nu e nicio diferenţă. Eu am o singură problemă - că sunt un tip care se implică, aşa am fost educat. Bunicul în calitate de preot se implica, asta era meseria lui, iar tata la fel, ca profesor. Se implicau în societate. Aşa am făcut şi eu. În actoria mea am pledat pentru nişte valori. Dacă, mai departe, am intrat în politică, pledez pentru aceleaşi valori. Nu mi-am schimbat valorile, principiile şi nici discursul.
- Mai există valori în politică şi teatru?
- Sunt valori, numai că vizibil este obraznicul. Din păcate, raportul dintre valori şi non-valori este în favoarea agresivilor, a mincinoşilor, atât în teatru, cât şi în politică. Există şi în teatru mâncătorie şi aranjamente.
- Un om cu principii şi cu bun simţ nu se pierde în această mâzgă?
- Nu se pierde, domnule, dar dacă nu mă bag eu, nu te bagi tu, unde ajungem?! Ajungem în gard. Cineva trebuie să se bage. De ce îi lăsăm pe ăia răi şi mizerabili să dicteze?!
- Ştiu că o dată n-a venit bunicul să vă ia de la film şi a trebuit să plecaţi singur, noaptea…
- Da, era filmul „Pe Donul liniştit”. Citisem cartea. Eram în clasa a treia. Pentru că citisem cartea, m-am dus şi la film. L-am rugat pe bunicul să vină să mă ia după film, dar n-a mai venit. Plecat de la Căminul Cultural, oameni şi lumină nu erau decât până în dreptul Primăriei. După aceea, trebuia să merg pe o alee neluminată către casa noastră, singur. Am înnebunit. Mi-era ruşine să rog pe cineva să mă ducă până acasă. Am stat ce am stat la buza luminii, după aia am păşit în negrul acela. Mergeam cu ochii ţintă în întunericul acela. Nu vedeam nimic. Era o noapte din aia de smoală. Simţeam că în spate apar chestii, se întind spre mine. Mergeam crispat în faţă şi ziceam - nici nu ştiu dacă spuneam cu voce tare sau în gând - că am fost cuminte, nu am făcut niciun rău şi Dumnezeu trebuie să mă apere. Mergeam cu încrederea că cineva mă apără, dar cu ăia care veneau din spate şi mă agăţau. Am mers, am mers, am mers, am deschis portiţa casei şi, când am deschis portiţa, parcă s-a rupt totul şi ăia au început să năvălească spre mine, nu am mai putut să mă mai ţin şi m-am dus fugiiiind. Bum! Până pe prispă. Acolo era mama, care mă aştepta. Când am simţit că era acolo, mamă, m-am băgat în ea, ca să nu mă apuce ăia.
- Vi s-a mai întâmplat de atunci?
- Da, mi s-a mai întâmplat. Când mai ieşeam afară noaptea, la pipi, venea bunicul cu mine. Aveam un nuc uriaş pe deluşorul dinspre şcoală. Era ca o pată neagră. Mereu erau păsări în el, cuiburi. Era o viaţă întreagă acolo. Mi se părea că acolo trăiesc draci noaptea. Mi-era foarte frică de nucul acela. Şi întotdeauna era o problemă intrarea în casă, chiar şi cu bunicul de mână. Îmi era teamă că mă agaţă ăia.
- Acum vă este teamă de ceva?
- Nu chiar.
- Este ceva ce regretaţi?
- Nu. Este o prostie să regreţi, pentru că nu te poţi întoarce şi să modifici. Este exclus. Toate sunt ale tale. Ţi le asumi.
- O greşeală care să revină?
- Da, au fost nişte momente. Dacă am zis ceva rău despre cineva, n-am dormit toată noaptea, dimineaţa l-am sunat şi l-am rugat să mă ierte. S-au mai întâmplat şi din astea.
Filmul de duminică, gura de aer
"În liceu, cinematograful a însemnat pentru mine fereastra spre altceva, gura de aer, salvarea. În fiecare duminică dimineaţa, mă duceam să văd un film şi după aceea mâncam o savarină. Asta era invariabil, săptămână de săptămână. Indiferent ce film era. Uitam de mine şi când ieşeam afară, în lumina aia care te ardea, nu mai ştiam unde şi în ce zi sunt. Eram aiurit. Mă cufundam în poveştile acelea", povesteşte actorul.
Cum ar trebui înviate cinematografele
"Pe cale privată, atât. Filmele noastre să fie atât de profitabile, încât acela care are o casă de producţie de filme să-şi facă cinematograf. Casa are filmul ei, îl proiectează şi proiectează şi alte filme, iar astfel obţine bani cu care alimentează filmele mai departe. Să fim fericiţi că încă teatrul şi filmul sunt subvenţionate. Nu cât am vrea, avem salarii mici. Statul dă bani doar cât să se mişte roata", spune Mircea Diaconu.
Actor, profesor, scriitor şi senator
Mircea Diaconu s-a născut la 24 decembrie 1949, în Vlădeşti, Argeş, a absolvit Liceul la Câmpulung Muscel, în 1967, şi IATC I.L. Caragiale din Bucureşti, în 1971.
A debutat în 1970, la Teatrul „Bulandra" din Bucureşti, cu „Harfa de iarbă", de Truman Capote. Debutul în cinematografie l-a avut un an mai tarziu, când a început filmările la „Nunta de piatră”, după Ion Agârbiceanu, în regia lui Dan Piţa. În 1972, a fost angajat de Liviu Ciulei la „Bulandra", unde a rămas până în 1982 , când a devenit actor la „Nottara". A jucat în peste 50 de filme, dintre care cele mai cunscute sunt „Mere roşii”, „Buletin de Bucureşti”, „De ce trag clopotele, Mitică”, „Asfalt Tango”, „Filantropica”, propunerea României la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 2003.
Din 1977, timp de un an, a fost asistent la Actorie, clasa Olga Tudorache, IATC, Bucureşti. Din 1991 până în 1998, a predat cursuri de actorie film, la IATC.
În perioada 1998-2004 a fost membru CNA din partea PD. A condus Teatrul Notarra din 2002 până în 2011, când a demisionat, în urma acţiunii penale a Agenţiei Naţionale de Integritate, cu care a pierdut procesul, fiind declarat în "conflict de interese".
Actorul a publicat trei cărţi. A debutat cu volumul „Şugubina”, 1977, premiat de Uniunea Scriitorilor, urmat de „La noi când vine iarna”, 1980, volum tradus în germană şi rusă, şi de volumul de eseuri „Scaunul de pânză al actorului”, 1985.
Mircea Diaconu a fost senator PNL în perioada 2008-2012, iar timp de o lună de zile, din mai până în iunie, a avut funcţia de ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional.
