O premieră de suflet la „Fani Tardini”/ Steinhardt, sârmă ghimpată, răni; într-un cuvânt - fericire

O premieră de suflet la „Fani Tardini”/ Steinhardt, sârmă ghimpată, răni; într-un cuvânt - fericire
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Ieri, Sala Studio a Teatrului Dramatic „Fani Tardini” s-a deschis pentru avampremiera spectacolului „Jurnalul fericirii”. Duminică, la ora 19,00, va fi premiera. Textul e scris de regizorul spectacolului, Eugen Făt, după cartea omonimă a lui Nicolae Steinhardt, adăugând alte poveşti reale ale victimelor gulagurilor comuniste. Joacă, cu mult suflet, resemnare, dar şi candoare copilărească, actriţa Veronica Păpuşă, secondată, în scene puţine, însă foarte realiste, de Petrică Păpuşă. „În primul rând am vrut să pun în valoare sensibilitatea deosebită a Veronicăi Păpuşă, după părerea mea insuficient exploatată scenic până acum”, spune Făt. Foarte interesant este că regizorul pune în valoare gestul. Astfel, dintr-un scenariu iniţial, început prin mai, a păstrat 24 de pagini, pentru ca în final, la a patra variantă, spectacolului i-au rămas doar cinci pagini! Regizorul caută „o estetică a tăcerii în teatru” - o provocare care merită deci să fie salutată. Publicul se simte şi el oprimat: la intrarea în sală, un gardian dă spectatorilor câte un număr (exista chiar intenţia "confiscării" telefoanelor, pentru perioada spectacolului, însă în democraţie asta poate duce chiar şi la un proces), un miliţian - Petrică Păpuşă - te priveşte cu mila călăului, fără să fie nevoie ca să te şi bată cu bastonul, iar decorul este realist, solid, din lemn, rumeguş, sârmă ghimpată, amintind de o altă montare a lui Făt, după "Femeia ca un câmp de luptă" a lui Vişniec. Atunci, gardul separa bărbaţii de femei, acum, intri în sală prin culoarul de sârmă ghimpată, iar claustrofobii văd că nu pot ieşi decât prin "scenă"! Am vorbit cu Veronica Păpuşă şi despre viaţa ei ca personaj. Actriţa îşi aminteşte propria experienţă a persecuţiilor comuniste, în Basarabia natală: „Tăticul nostru era preot şi a fost foarte prigonit pentru credinţa lui. Îl auzeam noaptea cum plângea. Bunicul meu a fost strâns cu alţii, dus într-un grajd şi acolo s-au apucat să-i decimeze. Când l-au scos pe bunicul, aşa, cu rândul de oameni – nu-i posibil aşa ceva! – s-au terminat gloanţele la el! Aşa a scăpat bunicul! Veronica a fost „prigonită” apoi la şcoală, copiii o porecleau „popa” o loveau, o trăgeau de păr, încât trebuia să sară pe bancă şi să-i lovească cu cizmele uriaşe, rămase de la bunicul la tata, purtate pe rând de frate şi cealaltă soră… Frumoasa actriţă de pe scena Naţionalului din Chişinău, în roluri principale, cu şansa de a juca în Germania, a avut fericirea şi neşansa să fie chemată la teatrul gălăţean, alături de soţul său Petrică, unde a fost însă din ce în ce mai puţin distribuită în timp. Nedrept – spune regizorul Eugen Făt, care a redescoperit-o. Făt este şi voluntar: a făcut spectacolul "peste norma" sa, vrea "să ridice ştacheta" în teatru: este împotriva "şuşelor" care au făcut uneori publicul brăilean, format de un teatru "în top", să nu guste spectacole gălăţenilor.

Citit 1707 ori Ultima modificare Joi, 21 Noiembrie 2013 19:20

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.