Am primit la redacţie o scrisoare de suflet, intitulată „Povestea unui om care a cumpărat un ziar în fiecare zi”, semnată de Ştefan Axente, un gălăţean care lucrează de 20 de ani ca electrician la Turnul de apă şi care a absolvit, în 2011, Facultatea de Arte din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”, făcând parte din prima promoţie a acestei instituţii.
„Nu-mi aduc aminte cum a început. Elev de liceu fiind, am fugit la Bucureşti să mă fac pictor! Şi a trebuit să dorm şi în casa scărilor unui bloc, pe ziare! Tot pe atunci, sărind gardul liceului, în curtea vecină, am văzut o ladă plină cu litere şi cuvinte din plumb. Cuvintele aveau trup!
De dinainte de 1989, începusem să-l cumpăr zilnic. Nu m-am întrebat de ce sau pentru ce. Dacă plecam în concediu, îl plăteam pe omul de la chioşc să mi le oprească şi apoi le citeam pe rând, de la prima la ultima pagină. Nu ştiam că vor trece aproape treizeci de ani până când, brusc, voi afla de ce nu trebuia să-mi scape vreun număr. Îmi amintesc forma lui de dreptunghi mic, lemnos şi sec din perioada comunistă. Apoi foile din timpul Revoluţiei, care zburau printre noi precum fluturii. Apoi, încet,încet începu să-şi schimbe forma, numărul de pagini. Hârtia era când mai subţire, firavă, când mai groasă, scorţoasă. Era ba alb-albăstrui, ba alb-gălbui, ba plină de tot felul de nuanţe de griuri delicate. Îi priveam foile uneori, şi i le „citeam”' ca pe nişte desene mari, superbe, cu elemente figurative şi abstracte combinate fericit, cu „scrieri”' nervoase, apăsate ori, dimpotrivă, atingeri moi, suave. La un moment dat apăru şi culoarea, şi toată lumea era fericită. Lunea era precum un desen bine paginat, sensibil, armonios. Compoziţia era dinamică, deschisă. Marţea mirosea frumos. Miercurea avea culoare, şi ce culoare! Joia cânta pur şi simplu. Ziarul de vineri era magnific, iar sâmbăta părea o prea frumoasă scrisoare de dragoste către prieteni. Îl cumpăram zi de zi. An după an. Şi anii treceau precum „nouri lungi pe şesuri”. Ajunsesem un om însingurat, aproape fără de speranţă, destul de lucid ca să-mi dau seama ca numai o minune mă mai poate salva. Şi „minunea” mi-a fost anunţată, ca un şuierat de tren („ah, trenul meu”!) de ziarul „Viaţa liberă”!
Niciodată, dar niciodată n-am să uit acea dimineaţă de miercuri, 3 septembrie 2008, ora şapte fără un sfert, când am citit articolul „Pentru prima dată în Galaţi, învăţământ universitar la arte plastice”, semnat de Roxana Artene Penciu. Atunci am plutit şi pomii veneau către mine. Niciunul dintre colegii mei de serviciu n-au văzut ştirea şi niciunul dintre viitorii mei colegi de facultate nu aflaseră despre înfiinţarea ei din ziar. Ceea ce mă îndreptăţeşte să spun că acea informaţie s-a tipărit doar pentru mine, cel ce cumpăram ziarul zi de zi, an după an, aflând acum de ce nu trebuia să-mi scape vreun număr. Mă înclin în faţa celor ce-au fost şi sunt în umbra lui. Ceva din umbra lui de tuş se va regăsi mereu în pictura mea cu umbre. „Minunea” s-a înfăptuit prin domnul profesor Ioan Tudor, iar doamna profesoară Liliana Negoescu ne-a arătat un drum: să ne raportăm întotdeauna la absolut. E precum o cărare de munte. Sufletul meu îi va purta pretutindeni”.
Între 18 noiembrie şi 7 decembrie, sala Nicolae Mantu a Galeriilor de Artă a găzduit expoziţia de pictură „Vise. Sunete. Umbre”, cu lucrări semnate de Ştefan Axente şi Mihai Valentin. Îi mulţumim domnului Axente că ne-a citit atâţia ani şi ne bucurăm să ştim că "Viaţa liberă" i-a fost, în tot acest timp, prietenul din umbră.
