Numai un sociolog cu acte în regulă, absolvent de Facultate de Filozofie, dotat cu un talent special, putea construi un umor într-atât de absurd, mai realist decât în cazul unui Daniil Harms, îngăduitor ca la Alphonse Daudet, capabil să trăiască într-un magic absurd cu fason à la Márquez, niţeluş urmuzist, însă şi caragelian până-n plăsele! Numai un Ion Manea putea realiza un altfel de Mitică, un personaj la fel de neaoş, burtăverde şi monşer precum al său domn Ion Ionescu. Ion Manea a scos acum o carte, atât pe print, cât şi în format electronic: „La girafe nu mă bag!”, proză scurtă, editura eLiteratura Bucureşti - coperta, Leo Orman, cu un desen de Llew Thomas. Cum deci pot „să mă bag” la aprecieri, cu un autor atât de complex? Mai bine citiţi şi singuri!
Dacă îngerul lui Márquez era cazat într-un coteţ de găini ordinar, îngerii lui Manea au parte de confort în povestirea „Azilul îngerilor”, înfiinţat de municipalitate pe strada Domnească (localizare exactă şi reuşită, pe strada respectivă chiar existând un cămin pentru bătrâni), instituţie dotată inclusiv cu… „un înger de doctoriţă”, dar condusă, deh, ca pe la noi, de… un drac! Îngerii obosiţi să mai fie păzitori au la îndemână chiar şi oferte de relaxare: „tot felul de obiective demne de interes, printre care un cimitir, un mall, o bibliotecă, un bordel şi chiar un restaurant cu terasă şi orchestră proprie”! Antologică este şi revenirea, după 2.000 de ani, a cumanilor, ca să li se… retrocedeze movila cu comoara îngropată de ei. Dar Manea ştie să fie şi tandru, povestind cum bătrânica Ana, un „exemplu de credinţă” primeşte, în ciuda „păcatului”, iertat, de-a fi furat frunze de vişin din curtea bisericii (pentru realizarea obştescului borcan cu murături de gogonele), odată cu binecuvântarea părintelui, şi întinerirea, pe fondul corurilor de heruvimi care se auzeau din borcan („Murături cu frunze de vişin”). Murături care, date de pomană, vindecau pe cel miluit, inclusiv pe dom´ Ionescu, personajul care trece ca un fir roşu (ca să folosesc o sintagmă „de lemn” de genul folosit cu umor şi de autor) prin toate povestirile sale, când ca personaj principal, când ca martor. În „Impozit pe lapte şi miere”, în locul apei murdare care ne curge uneori la robinet, cetăţenilor le vin cele două lichide simbolice pentru bunăstare! „O bucurie lăptoasă şi dulce”, întreruptă doar de spargerea unei conducte magistrale de lapte, aceasta forţând primarul să aducă un utilaj de… „desbrânzire”. Şi să contorizeze minunea!
Titlurile meşterite cu talent, savuroase, sunt tot atâtea „cârlige” care atrag din start cititorul. Iată doar câteva, în afară de cel al volumului, de asemenea un titlu foarte bine găsit: „Rochia de mireasă virgină”, "Pensionarul cel sărac şi ouăle de aur”, „Toreadorul comunal”, „Ţurţurul cu suflet de câine”, „Bolovanul lui Sisif şi mâna dreaptă a lui Ceauşescu”, „Un grădinar la margine de stea” (superb, ca poezie!), „Corcoduşul cosmic”, „Partid de noapte şi de lună plină”, „Alba ca izmana şi dragonul roşu”, „Sărmăluţe de ghişeu” şi ho, ho, că nu-mi vine să mă mai opresc din citate!
Secretul unor comedianţi precum Buster Keaton ori Mircea Crişan al nostru consta în faptul că produceau gagul sau spuneau poanta fără să râdă, chiar mirându-se de reacţia publicului; la fel, Manea nu râde, „nu se râde”, povesteşte cu seriozitate prefăcută, dând amănunte exacte, care îl situează în zona realismului… absurd şi ilar, căci, dacă există azil pentru îngeri, trebuie să existe, nu-i aşa, şi un drac de director! Uneori cu un limbaj ca la Băieşu din seria sa „Tanţa şi Costel”, se ia în serios într-o limbă de lemn încă prezentă în practica actuală românească.
Membru fondator al Cenaclului gălăţean de umor „Verva”, Ion Manea i-a fost chiar preşedinte o vreme. Ziarist o viaţă la „Viaţa liberă”, a inventat şi condus suplimentul umoristic „Buzunar”, iar la cotidianul „Acţiunea” a fost chiar redactor-şef.
Autorul de faţă a publicat şi alte volume primite bine de public şi de critică, precum „Cocoşul cu Balcon”, proză (alături de colegii de Cenaclu şi de „Buzunar” Dan Căpruciu şi Paul Negulescu), în ´91, „De-a v-aţi găsitelea”, fabule, în 2001, „Inefabule – Inne(es)fables” – tipărită chiar la Paris, în 2006, „Laptele de la miezul nopţii”, proză, 2007, „Ion Ionescu´s story”, proză, 2011, şi romanul satiric „Regele ghiocieilor”, din 2013. Mai adăugăm o carte de specialitate: „O lecţie deschisă de sociologie”, în 2005, scrisă împreună cu Traian dRgăgănescu, şi o viaţă întreagă de povestiri şi „pastile” în presă – inclusiv în celebra „Urzica”. În 1981, lua chiar Premiul special al Televiziunii Române la Festivalul naţional de unor „Constantin Tănase”. Fără glumă!
