Poemele lui Alexandru Maria, din volumul miniatural, „următorii”, scos la lumină de către Centrul Cultural „Dunărea de Jos” chiar astăzi, sunt ale unui eu care pare să se retragă într-un ungher, departe de forfota lumii, ca un fel de monah (chiar dacă, probabil, comparaţia nu-i va fi pe plac autorului), chiar dacă nu desprins întru totul de vitalitatea laică, pentru a-i putea observa mai bine mişcările, pentru a o putea vedea în totalitatea şi nuditatea ei.
O lume în care toţi inşii, dezbrăcaţi de orice identitate, sunt nişte păpuşi goale, trase la indigo, aşa cum deducem şi din motivul folosit în repetate rânduri, matrioşka. Eul nu se pune la adăpost de această goliciune, ci se include. „pentru că nu sunt decât o matrioşcă/ goală// şi, pentru că nu a mai rămas decât un abis, / singurul chip cioplit va fi al meu.//”.
Poezia lui Alexandru Maria este adânc întoarsă către sine, este greu să ajungi la ea, dar merită să încerci să ajungi la ea. A-l citi pe Alexandru Maria ar însemna să mergi puţin pe orbecăite, pe pipăite şi trebuie să pipăi lung, să întorci pereţii versurilor pe toate părţile şi după ce crezi că ai înţeles trebuie să o iei de la capăt, pentru că mai apare un detaliu care te expulzează din înţelesul prim.
În „următorii”, un rol aparte pare să aibă vorbirea, respectiv viziunea lui Maria asupra vorbirii. În acest minivolum, rostirea cuvintelor, căutarea omului de a defini lucrurile pare că nu ar face decât să golească, să secătuiască fiinţa sau lucrul până la moartea acestuia. „lucrurilor le-a fost rostit numele,/iar ele s-au împuţinat,/s-au retras în sine/ până când nu a mai rămas/ nimic.//” Aici pare, fără a fi prea pretenţioasă, sper, un pic cioranian. Dacă îmi aduc bine aminte, filosoful român puncta în „Pe culmile disperării” faptul că verbalizarea, exodul trăirii, nimiceşte sentimentul, reducând omul la mai puţin decât era înainte de a se fi exprimat.
Totodată, dincolo de numirea lucrurilor, ne izbim de poluarea fonică produsă de pălăvrăgeală, „era destul de frig afară/ vocile îmi spărgeau timpanul”, care are rostul de ascunde goliciunea, o goliciune care parcă nu este spălată decât de ploaie şi de pescăruşi, prin simplitatea existenţei şi frumuseţii lor.
Din toată despuiala asta de esenţă nu scapă decât cei care se retrag în spatele pereţilor proprii.
Păcatul acesta al golirii nu este de la început, ci pare să se inoculeze în om pe măsură ce evoluează. Pentru că este o vreme de-a lungul istoriei lui când stă doar să privească pe celălalt, dincolo de zgomot, este o ascultare mută, până când vin „următorii” care vor să numească şi să distrugă totul. Alexandru Maria ar putea fi un cântător al vieţii simple, singura adevărată.
Cu toate că undeva mai sus notam faptul că eul singur se vede ca un eu gol, acesta nu face altceva decât să se păcălească, pentru că lase să îi scape „în mine rumegă, însă, explozii discrete”. Ce eu gol ar putea rumega explozii?! Este inconsecvent, dar poate tocmai aceasta este frumuseţea şi bogăţia poveştii din „Următorii”, un eu care se consideră gol nu va putea fi niciodată gol tocmai prin faptul ca s-a gândit că ar putea fi gol. Poate în cel mai bun (sau mai rău) caz s-ar putea simţi pustiit, dar nu e totuna cu goliciunea. Altfel, cum ar putea să spună „deasupra pământului e o talpă/ (deasupra pământului e o talpă),/ deasupra tălpii sunt eu/ (şi doar de mine celelalte depind)”?!
Singura viaţă la care putem accede în plenitudinea sa este cea proprie, nu ne cunoaştem îndeaproape decât propriile trăiri, noi dăm culoare norilor şi tot noi îi creăm pe ceilalţi dându-le calităţile pe care noi le vedem. Cum ar veni, totul este după chipul şi asemănarea noastră.
În concluzie, nu rataţi evenimentul lansării celui de-al 21-lea volum din colecţia cArtEsenţe, care va începe astăzi, 7 noiembrie, de la ora 12.00, la Mansarda Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, pentru că aţi putea rata unul dintre golurile cele mai pline şi unul dintre cei mai talentaţi tineri scriitori din Galaţi şi nu numai. Originalitatea şi miezul sunt greu de găsit oriunde, nu numai în oraşul de la Dunăre. Menţionăm că „următorii” ar fi al doilea volum pentru Alexandru Maria, primul fiind „omul metodă”, publicat la editura „Convorbiri literare”, în 2012, în urma premierii manuscrisului la Festivalul de creaţie literară „Porni Luceafărul”, din Botoşani.
