În vârtejul sărbătorilor de iarnă, dar şi a fiestei… meteo, o aniversare cât se poate de rotundă, de 70 de ani, a fost… descoperită ceva mai târziu. Ca şi poezia propriu-zisă a unuia dintre cei mai valoroşi traducători români, profesorul Vasile Savin, căruia îi urăm sănătate şi la mulţi ani cu acest prilej! Poezia sa este reunită parţial, dar consistent, în volumul „Prizonier în ţara iluziei”, apărut la Editura Dacia din Cluj Napoca, în colecţia „Poeţi de azi”.
Majoritatea paginilor (sunt 142 în total) ni-l relevă ca pe un neo-clasic, un pătimaş ( privind omul pe care mereu îl asociez, printr-o oarecare cumsecade asemănare fizică cu un Mitterand ori Jean-Louis Trintignant, nu ai zice, dar versul este indiscret!), oscilând între absurd şi credinţă, textele evident religioase purtând şi stigmatul unui nou Toma necredinciosul sau a unui observator care ar vrea, poate, câteodată, să fie neutru, un observator care vede cum „E cineva pe dincolo de uşi/ Ce-aşteaptă, iată, pocăirea noastră,/ Precum cei duşi./ Din când în când/ Mai bate să ne-ncerce,/ dar nu-i răspunde nimeni,/ Iar când dus,/ Rămâne-n urma lui, ca o pecete,/ O şoaptă-abia rostită:/ „Sunt Iisus”,/ Ne-ntoarcem trişti/ Cu faţa la perete.” (p.109) În egală măsură om al principiilor, dar şi un nostalgic, Poetul readucând la viaţă un copil de neuitat, în poemul de la pagina 128 (poemele, fără patru-cinci dintre ele, nu au titluri, fiind doar patru grupaje intitulate „Printre sonete”, „Umbra copilăriei”, „Uşa zăvorâtă” şi „Posibila întoarcere”), copilul aşteptând „stelele/ Să le scoată din apă,/ Să nu le fie frig/ Şi să răcească”…
Dacă vreţi, Vasile Savin este şi un tradiţionalist, oarecum în maniera samurailor care nu au vrut să accepte pe vremuri modernitatea pe care o putem numi, în acest caz, literar, post-modernitate, unul dintre puţinele poeme cu titlu, „Câmpii obosite” surprinzând ironic cum „bâta ciobanului/ E un bici electronic/ Şi antenă/ Blana oilor / e deja alain delon,/ P e câmpie se plimbă/ General Motors/ Ford, Fiat şi Toyota…// Şi miroase-a pustiu…”
Câteodată, poemul pare a fi fragment de jurnal („Mai încerc uneori/ Tot mai rar, mai rar,/ Să-nalţ ochii spre tine, / Poezie…”- p.134), dar farmecul inefabil al liricii lui V.Savin aduce aminte de „eterna strălucire a minţii neprihănite” (sau de un poem citit de curând la cenaclul „Noduri şi Semne” de către Viorel Ilişoi): „Vorba de azi îmi e curată/ Şi străluceşte, pură, acolo-n infinit/ Mai clară ca izvorul din care n-a-ndrăznit/ Să bea vreo vietate când era însetată” (p.23)…
Poema este câteodată mărturisire psalmică, scriitorul alimentându-şi pana în cerneala unei iubiri „prelung răstignitoare”.
Când patima de care aminteam, ca o erinie străveche, îşi coboară aripile logosului, confesiunea trebuie întregită: „Mă trag în sus şi-n jos, mă hărţuiesc/ Cuvintele, să-ţi spun cât te iubesc…”
Dar discreţia care-l caracterizează şi pe om strigă şi că „Nu-i timp oricând pentru mărturisire” (p.50), lumea visului şi a visării recomandându-l şi ca pe un neo-romantic oarecum pesimist şi sceptic, dacă nu cumva şi stoic pe ici, pe acolo, dacă ne putem exprima astfel.
Între „dramă” şi „tragedie”, între „azi” şi „veşnicie”, sedus câteodată de crudele himere (p.78), poetul şi omul Vasile Savin nu pare să creadă decât într-o sacră, divină comedie, fiindcă tot se împlinesc anul acesta 750 de ani de la naşterea lui Dante Alighieri, comedie în care „totul este numai lege-a firii/ În care doar puternicii înving”, pentru gloria dintotdeauna a iluziilor, că doar suntem în „ţara tuturor iluziilor”! Dar dincolo de această credinţă ( „Mă zbat s-ating un Înger în neştire/ Dar parte n-am decât de nălucire”, p.72), o lume (de versuri, de cuvinte) rămâne moştenire, unindu-se în frumuseţea acelui „absurdum” din „cred fiindcă este absurd”: „Mai dulce speranţă nici că se poate/ Iar albul de înger le are pe toate.” (p.73)
Şi mai rămâne şi o Sobrietate soră bună cu acea Strălucire a lui Alexander Pope, care înfrânge mai mereu sau într-un final al fiecărei zile „sufletul încrâncenat” (de la p.56, de pildă) sau clipa ce duce-n veşnicie, dar şi arde în acelaşi timp. O sobrietate care veghează „îndumnezeirea” care nu poate să aştepte, dorul după sacru stând la câte o agapă cu sufletul şi iubirea poetului: „E plină de iubire-ntreaga-mi fire,/ Ca o fântână apa-şi primeneşte/ Şi-mpătimit de Tine stau regeşte/ Pe-un tron de vis şi vagă nălucire.// Întorc un ochi spre „Ce-ar fi fost să fie?”/ Mă mustru şi mă las nemângâiat,/ O mână care-aproape m-a uitat/ Îngroapă-n taste-un „Ce-ar fi să fie?”// Plecat cu gândul aiurind spre Tine,/ Te fac părtaşă chinului din mine.” (p.49)
Citeşte şi: CRONICĂ DE CARTE/ Un alt fel de kama sutra...
