Aşa cum medicamentele se dau cu reţetă, în funcţie de boală, şi unele spectacole pot fi dedicate vârstelor şi experienţelor diferite. O ofertă incitantă îmi dă ocazia să pun acum şi această problemă, a receptorului-ţină, căci rareori avem un „spectator universal”! Şi să spunem şi că textul, doar pretext uneori pentru regizori, este osatura fără de care niciun spectacol, foarte ingenios chiar, nu dă din aripi… Cel mai jucat în lume dramaturg român, Matei Vişniec este, iată, şi unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi la Galaţi!
„Buzunarul cu pâine”, piesa montată acum pentru „scena” Sălii Studio a Teatrului Dramatic „Fani Tardini” în regia lui Vlad Matei Ajder, este a treia dintr-o serie montată în câţiva ani.
Este încă pe afiş piesa de succes „Trei nopţi cu Madox”, cu premiera în martie anul trecut. Piesă a dramaturgului român mai puţin cunoscută în Europa, cu care regizorul Radu Dinulescu şi actorii Dramaticului au avut succes la Festivalul de Teatru de la Avignon (un text cu mult realism magic, ajutat de proiecţii video cu imagini virtuale, de tehnologia IT), după ce în 1997, „Păianjenul în rană” şi „Dinţii”, spectacol coupé superb, emoţionant, atingea paradoxul stârnind sentimente înalte din secvenţe de atrocitate, (text rezolvat în tentă realistă de regizorul, gălăţean de origine, Attila Vizauer).
Energia teatrului tânăr
„Buzunarul cu pâine” este acum o întreprindere interesantă, regizată de actorul Vlad Ajder cu vădită grijă în a pune în valoare pe tinerii actori şi pe o mecanică a mişcării care să dea de lucru privirii spectatorului. Actorul Ştefan Alecsandru Forir, foarte bun în seriozitatea comicului personajului său, îl are partener pe Răzvan Clopoţel, care din fericire nu-şi îngroaşă prea mult rolul comic. Apropo: Clopoţel este greu de recunoscut în tot ce am văzut jucat de el până acum, schimbând registrul de la o piesă la alta; în tot cazul, actor de comedie cu viitor. Cele două personaje, Omul cu pălărie şi Omul cu baston, au însemnat pentru o parte din publicul „de film” un fel de Stan şi Bran.
Mai degrabă Vladimir şi Estragon din „Godot”-ul lui Becket. Textul oferă destule plăceri imediate şi publicului de stand up comedy şi trimiteri posibile ca să satisfacă firile analitice, mai are nevoie uneori doar de micile tăceri, de secundele în care un personaj să răspundă celuilalt după şi nu în timp ce îi ascultă replica; ori, după un prolog gestual interesant, dar cam lunguţ, finalul tinde, firesc, să se grăbească, pierzând chiar, în varianta văzută de mine, puterea de a uimi. E o parabolă a responsabilităţii, amânate, însuşite naiv sau pasate, a celor doi care hrănesc cu bucăţi de pâine conştiinţa lor, odată cu câinele căzut într-un puţ, câine posibil, la un moment dat chiar auzit, apoi poate mort, câine „invizibil” care poate fi orice, duşman sau prieten recunoscător. În final ei, oamenii, dezmoşteniţi ai soartei, precum nişte câini bipezi, fiind cei care primesc şi ei din cer mila bucăţilor de pâine.
Menită să fie (parcă prea) explicită, scenografia care lasă în final tulumba din pânză să cadă peste personaje, ar trebui să se sprijine poate mai mult pe gesturi, devenite însă invizibile după pânză.
