* Actorul Ştefan Forir a copilărit în Serbia şi a devenit actor la Galaţi
Am mai vorbit despre eforturile Teatrului Dramatic „Fani Tardini” de a trece peste lipsa de personal generată de legislaţia aberantă a ultimelor decenii, am început să scriem deci despre tineri absolvenţi atraşi în echipa teatrului, unde s-au montat în ultima vreme piese uimitoare prin generozitatea distribuţiei, ca „în vremurile bune”, când un personaj tânăr era jucat de un tânăr, iar un senior, de un actor experimentat…
Am vorbit şi cu tânărul actor Ştefan Aleksandru Forir, remarcat în roluri variate în mai toate montările recente. Despre ce a fost, ce este şi ce va fi l-am lăsat să vorbească aşa cum a făcut-o la interviu, dintr-o suflare, cu forţa unui fluviu.
"Ce învăţasem în spectacole n-avea nicio legătură cu meseria"
"M-am născut în 1987, sunt în anul al III-lea la Actorie [la Facultatea de Arte a Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi], îmi dau licenţa. Sunt născut în România, unde am petrecut 18 luni de la naştere şi apoi am plecat în ţara natală a lui taică-meu - Serbia. Am crescut acolo, am făcut şcoala acolo, am făcut ceva teatru acolo, la Vârşeţ [Voivodina] - un oraş cu o puternică comunitate românească.
Am făcut şcoala în limba română, inclusiv liceul în limba română acolo şi am activat pe scena profesionistă română şi sârbă în acel oraş. Au avut nevoie de cineva cu datele mele şi m-au luat într-un spectacol, apoi în altele. Primul rol a fost în piesa „Moartea mănâncă banane” de Lurro - am fost „Moartea 1”, moartea principală, cum ar veni… Eram pe role, aveam un joben de un metru şi ceva în cap; pe lângă înălţimea mea, aveam vreo trei metri în total… Apoi am jucat în „Ţara lui Gufi” de Vişniec, după aia, în piesa lui Andrei Vălean, „Eu când vreau să fluier, fluier”, am jucat rolul nepotului; am reluat spectacolul şi în limba sârbă. Am fost Chiriac, în „O noapte furtunoasă”. În teatru radiofonic, am jucat în „Frumoasa călătorie a urşilor panda”.
La un moment dat, cineva mi-a propus: de ce nu m-aş duce să fac şi şcoală, să învăţ pe bune despre ce-i vorba, să nu fiu doar amator? Şi aşa am ajuns aici, la Galaţi. Am luat-o de la zero, pentru că ce învăţasem eu înainte, din câteva spectacole, practic n-avea nicio legătură cu meseria. Şi eram conştient de asta şi am venit fără nicio cunoştinţă. Mi-am şters totul din cap."
"Poţi să fii remarcat şi într-un rol foarte mic"
"După ce am făcut noi Festivalul de teatru independent, am stat la o discuţie cu Cristi Gheorghe, era ziua lui, dacă nu mă înşel. Ne cunoşteam - el a mai venit pe la facultate, pe la diverse examene pe care le-am susţinut noi - Cehov, dramatizări… A fost invitat la fiecare examen de actorie care s-a susţinut şi a venit!
Prima colaborare cu Teatrul Dramatic într-un proiect oficial a fost la piesa „Viaţă de schimb”, regizată de Cristi Gheorghe. Am jucat în „Viaţă de schimb” rolul în care şi Cristi şi eu am urmărit să nu fie stilul acela vulgar, care de fapt nici nu există. Cunosc oameni de respectiva orientare sexuală şi niciunul nu este îngroşat în comportament, lasciv şi vulgar; nu te prinzi decât dacă-i cunoşti… Primul lucru pe care îl învăţăm este să ne uităm la oameni... Dar am făcut şi spectacole de improvizaţie, cu Social Act Theatre. Am făcut şi „Buzunarul de pâine”.
În „Îmblânzirea scorpiei” fac doar figuraţie - suntem cei mai prezenţi scenic, însă, din şapte, doar unul are text… Sunt însă şi actori ai Dramaticului care sunt pe aceeaşi poziţie cu noi, ba chiar au o figuraţie mai mică decât noi… Poţi să fii remarcat şi într-un rol foarte mic…"
"Există riscul să-i atac pe faţă pe profesori"
"Noi avem proiecte în cap, de film, de piese. E o vară încărcată, cred - avem liber de la teatru şi vrem să lucrăm… Eu am sentimentul că spectacolele care se pun în mediul independent sunt mai îndrăzneţe. Publicul este direct implicat, trebuie zguduit, scuturat la propriu şi la figurat. Lucrez acum un proiect în „Atelierul de idei”, care este un grup de voluntari, eleve care se luptă cu o problemă reală în Galaţi, consumul etnobotanicelor. Ne propunem să-i educăm în primul rând pe părinţi, pentru că părinţii, profesorii, adulţii în general, nu cunosc problema etnobotanicelor, consideră că sunt legale, dar sunt nişte droguri foarte nocive, ieftine, uşor de procurat. În şcoli nu se abordează subiectul, se muşamalizează, ca să nu se piardă din prestigiul unui liceu, am auzit astea de la copii. Eu cred într-un spectacol de genul acesta şi cred că poate aduce o schimbare. Există riscul să-i atac pe faţă pe profesori, pe părinţi, sistemul de învăţământ, dar merită…”
