Această toamnă ne-a adus mai multe apariţii literare remarcabile, strânse în jurul târgului de carte Gaudeamus, unul parcă mai bogat şi mai spectaculos decât în alţi ani. Astfel, pe lângă mult aşteptatul (mai exact, de şapte ani) nou roman al lui Mircea Cărtărescu, am primit cu bucurie primul volum semnat Cristian Popescu editat după moartea poetului (un poet de mare calibru, dar puţin cunoscut, în bună parte din pricina nepublicării postume), dar şi numeroasele titluri de filosofie sau ştiinţă, asupra unora dintre ele urmând să revin cu cronici.
Cartea pe care v-o propun astăzi este, de asemenea, o apariţie remarcabilă. Richard Flanagan este scriitor, regizor de film şi jurnalist, iar romanul “O cale îngustă spre nordul îndepărtat” este produsul profesiilor şi talentelor combinate ale prozatorului. Câştigător al premiului Man Booker în 2014 (un premiu care a dat doar titluri valoroase şi pe care îl recomand cu fermitate ca reper), romanul se încheagă în jurul uneia dintre cele mai atroce tragedii ale celui de-Al Doilea Război Mondial, construcţia căii ferate Burma (“Burma railway”), supranumită şi calea ferată a morţii, de către armata imperială japoneză, în 1943, pentru a lega Siamul de Birmania. Se estimează că aproximativ o sută de mii de oameni şi-au pierdut viaţa în acest proiect, majoritatea fiind prizonieri australieni. Povestea chirurgului Dorrigo Evans, deţinut într-unul dintre lagărele de muncă asociate Liniei, este un pretext pentru desfaşurarea unui text de o frumuseţe şi de o profunzime zdrobitoare.
Cartea îmbină o poveste de dragoste cu o poveste de război, două fire pe care prozatorul le face să se înfăşoare unul în jurul celeilalte ca două galaxii, până la vertij, până ne si oferă sugestia vacuumului, a completei (şi cumplitei) inutilităţi a lucrurilor. “Lumea doar este”, dictonul care codifică sugestia fundamentală a cărţii, este totodată intuiţia care adună în jurul ei toate fluctuaţiile sufleteşti ale personajelor, întreaga tensiune ontologică şi estetică a romanului. Ne construim vieţile şi destinele în jurul unor armături asiguratoare, umplându-le de semnificaţie şi substanţă, însă există experienţe atroce şi decisive care relevă lumea drept ceea ce este, o aglomerare dezolantă de lucruri care “doar sunt”, indiferente la suferinţa oamenilor sau la nevoia lor profundă de sens. Cartea lui Flanagan este despre hazard şi despre deciziile infintezimale care ne hotărăsc existenţele dincolo de intenţiile sau de planurile noastre, este despre absurd, despre inconsistenţa ontologică, despre ruperile spontane de simetrie ale sufletului omenesc, despre indistincţia dintre bine si rău şi, nu în ultimul rând, despre frumuseţe. Dar frumuseţea pe care o împrăştie textul lui Finegan nu vine din completitudine, ci din nimicnicie, este frumuseţea tristeţii ubicue care colorează discret, dar definitiv, toate lucrurile.
“Nimic nu dăinuie, înţelegi Bonox?... Nici imperiile, nici amintirile. Nu ne amintim nimic. Sau poate ne amintim un an-doi. Poate aproape toată viaţa dacă trăim. Poate. Dar, după ce murim, cine va înţelege vreodată ceva din toate astea? Şi poate că nu ne amintim nimic, mai ales atunci când punem mâna pe inimă şi perorăm că nu vom uita niciodată.” Uitarea este, pentru Flanagan, marele nivelator, forma memoriei noastre de a se scufunda în moarte termică. Sensul se pierde, poveştile se destramă, peste toate se aşterne liniştea, iar în fiecare clipă de linişte pândeşte fărâma nevrotică de frumuseţe care poate fi strânsă într-un haiku (titlul cărţii trimite spre unul dintre volumele celebre de haiku ale poeziei japoneze). De altfel, cartea variază muzical în jurul sugestiei haikuului. După ce Flanagan povesteşte clasic în primele două părţi ale cărţii, în ultima parte, cea mai încărcată emoţional şi estetic, australianul realizează un caleidoscop de miniaturi, fiecare părând să crească în jurul unui haiku. Meditaţia filosofică creşte din intuiţia estetică: “Ce se alesese de Linie? După ce visul unui imperiu japonez global se pierduse în praful radioactiv, calea ferată nu mai avu nici rost, nici sprijin. După o vreme, începu să se strâmbe. Malurile căzură, taluzurile şi podurile fură duse de apă, iar zonele defrişate se acoperiseră de vegetaţie. Abandonul lăsă loc metamorfozei. Locul în care moartea se plimba tanţoş revenea la viaţă… Anii trecură, deceniu după deceniu. Câteva mici porţiuni fură curăţate de cei care credeau că memoria contează, ca nişte picioare revenite la viaţa, fără trunchi - obiective turistice, locuri sacre, mausolee naţionale.
Căci Linia era ruptă, cum se întâmplă cu toate liniile până la urmă; se construise degeaba şi se alese praful de ea. Oamenii îşi doreau în continuare să înţeleagă şi să spere, dar analele trecutului sunt doar o poveste încâlcită despre haos.”
Aşadar, o carte în care literatura arată tot ceea ce are mai bun, o carte minuţios construită de un autor care îşi stăpâneşte perfect mijloacele şi ideile, o simfonie neagră redată în zeci de subtonuri.
O carte intensă şi tulburătoare, tradusă superb în româneşte de profesorul gălăţean Petru Iamandi.
Nu în ultimul rând, o lectură pe care nu aveţi voie s-o rataţi.
