Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Cu ocazia împlinirii a 166 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, reputatul medic gălăţean Leonard D. Domnişoru a scris un material închinat marelui poet romantic. Vă prezentăm, în rândurile ce urmează, o selecţie de texte din cadrul acestui material.

"Majoritatea poeziilor lui Mihai Eminescu au apărut în revista „Convorbiri literare” a Societăţii „Junimea” şi au fost publicate pentru prima dată în volum de către Titu Maiorescu, în „Poezii”, în 1883. Sunt poezii  romantice care tratează teme variate: natura, iubirea, trecutul, cosmosul, filosofia, morala, geniul ş.a.

Un pastel eminescian

Poezia „Lacul” a fost publicată în revista „Convorbiri literare”, în 1876. Eminescu prezintă aici frumuseţea naturală a lacului, încărcat cu nuferi,  pe malul căruia îşi aşteaptă iubita. În zadar, căci ea nu vine. Poezia începe şi se termină cu imaginea lacului, care astfel devine personaj central:

Lacul codrilor albastru /Nuferi galbeni îl încarcă; /Tresărind în cercuri albe /El cutremură o barcă.
Şi eu trec de-a lung pe maluri, /Parc-ascult şi parc-aştept, /Ea din trestii să răsară/ Şi să-mi cadă lin pe piept.
Dar nu vine... singuratic/ În zadar suspin și sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.

În poezia „Lacul”, M. Eminescu evocă frumuseţea lacului natal de la Ipoteşti, care îi aminteşte de prima sa idilă, din anii adolescenţei, fata iubită dispărând prematur, pierdere redată în poezia „Mortua est”. Poezia „Lacul” este o descriere a unui tablou din natură (pastel), în care pentru redarea imaginilor poetice sunt folosite metaforele („lacul albastru”, „nuferi galbeni” ş.a.).

O altă cunoscută poezie a lui Mihai Eminescu este "La steaua", publicată în revista „Convorbiri literare”, în 1886. Este una dintre ultimele creaţii ale poetului.

La steaua care-a răsărit,/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre.

O Odă, în metru antic

Alături de "Luceafărul", "Odă (în metru antic)" este considerată cea mai profundă dintre poeziile scrise de Mihai Eminescu. Poezia a fost publicată de T. Maiorescu în 1883,  în ediţia princeps a „Poeziilor”, la Editura Librăriei Socec. Poetul este conştient de valoarea şi permanenţa operei sale, dar şi de existenţa sa biologică trecătoare, durându-şi propria statuie.

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei 'nălţam visători la steaua/ Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce.../ Până-n fund băui voluptatea morţii/ Ne'ndurătoare.

Poezia  „Odă (în  metru antic)” dezvoltă  tema suferinţei. Primul  vers  este emblematic pentru  M. Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. La versificarea "Odei", Mihai Eminescu a recurs la oda antică, alcătuită din strofe cu trei rânduri lungi, urmate de unul scurt (strofe safice).

Posteritatea a imortalizat memoria poetului naţional, dedicându-i statui în toată ţara. Prima statuie a lui M. Eminescu a fost ridicată la Galaţi, în 1911, însă cea din Iaşi, din 1929, care prezintă poetul în togă, reaminteşte de imaginea creată de el însuşi în „Odă (în metru antic)”.

O Glosă după model german

Poezia „Glosă” de M. Eminescu a fost publicată de T. Maiorescu în 1883, în ediţia princeps de „Poezii”, în timp ce poetul era bolnav. Poezia cuprinde o succesiune de reflecţii expuse lapidar, sub formă de sfaturi.

Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece.

„Glosă” este şi o poezie cu conţinut filosofic şi moral. Poetul  îndeamnă a face deosebirea între bine şi rău, şi a fi indiferent la necazurile vieţii. Eminescu este singurul poet din literatura român care a scris o glosă.

Două teme, o singură poezie

Poezia „Dorinţa” de Mihai Eminescu, a fost publicată în revista „Convorbiri literare”, în 1976. „Dorinţa” redă o întâlnire imaginară a doi îndrăgostiţi în peisajul liniştit al pădurii:

Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund.
Vom visa un vis ferice,/ Îngâna-ne-vor cu-n cânt/ Singuratece izvoare,/ Blânda batere de vânt.
Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.

Poezia „Dorinţa” tratează două teme: natura şi iubirea. Între cadrul natural şi sentimentul uman există o corespondenţă metaforică („Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri”). În poezie, Eminescu exprimă „dorinţa” de evadare din lumea reală în cea imaginară, prin vis şi iubire („Vom visa un vis ferice”)".

Citit 2032 ori Ultima modificare Miercuri, 13 Ianuarie 2016 19:59

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.