Înainte de MONUMENTUL CUZA sau trei Doamne şi toate trei… Povestea monumentului Unirii, preschimbat politic (FOTO)

Înainte de MONUMENTUL CUZA sau trei Doamne şi toate trei… Povestea monumentului Unirii, preschimbat politic (FOTO)
Evaluaţi acest articol
(11 voturi)

Ne-am obişnuit să o credem dintotdeauna ridicată, în faţa Grădinii Publice, impozanta statuie a lui Alexandru Ioan Cuza în mărime naturală, cea realizată de Ion Jalea, pusă însă acolo abia timpul comunismului pe soclul împodobit cu reliefuri din bronz. De pe care fusese doborât tot de către comunişti un bust din bronz realizat, ca şi sculpturile soclului, de artistul florentin Rafaello Romanelli. Acel bust, instalat acum în faţa Facultăţii de Inginerie de pe Domnească, arăta parcă  strivitor  pentru micii clăcaşi sculptaţi dedesubt, mai mici. Era, vedem asta dintr-o imagine veche, bustul unionistului Lascăr Catargiu (Galerie foto 1 –  carte poştală publicată pe site-ul Din şi despre Galaţi). El fusese unul dintre cei trei membri ai locotenenţei domneşti (guvern provizoriu) instaurate tocmai după ce chiar aceasta îl detronase, printr-o lovitură de stat, pe domnitor. Aflând că făcuse parte din complot, Cuza nu se mirase, spunând despre Catargiu că era "violent". Catargiu, şef al administraţiei provizorii din Moldova unită cu Muntenia,  fusese nevoit să intervină apoi împotriva manifestaţiei, încurajată în secret de spionii ruşi, pentru ruperea unirii, când, la Iaşi, însuşi mitropolitul Calinic Miclescu, susţinător al lui Cuza până la abdicare, ieşise în fruntea turbulenţilor, la 3 aprilie 1866, şi numai diaconul Ion Creangă îl salvase pe părintele devenit rebel din  patriotism local, rănit în zaveră; mitropolitul, travestit cu caftan evreiesc, convins de Maiorescu să se predea, reajungea în drepturi ulterior, iertat, în timp ce şi Catargiu ajungea, de patru ori chiar, premier şi de opt ori ministru. Catargiu, fost pârcălab al Galaţiului în 1854 şi susţinător al regimului de porto-franco, a fost deci dat jos de pe soclu de către autorităţile comuniste, iar ansamblul a fost rebotezat „Monumentul muncilor agricole”, că tot erau figurate în jurul soclului muncile câmpului, cu ţărani cărând saci, cu plăvani (unul, că tot era din bronz, a fost furat, pentru topit după Revoluţie!), ţărănci îmbrăţişându-se (era o alegorie la cele două principate unite), ba chiar şi o barcă, cu cârmă. Şi era în ton şi cu reforma agrară a lui Cuza. Iar domnitorul... se răzbuna astfel, postum, pe cel care îl detronase prin lovitura de stat.

A urmat plasarea, în locul lui Catargiu, a unui bust, tot al domnitorului, tot din bronz, realizat de sculptorul Ioan Dimitriu-Bârlad (Galerie foto 2, fotografie realizată în anii ´60 de Nicolae Sburlan). Din cauză că acesta distona totuşi cu proporţiile întregului ansamblu, la 9 mai 1972 el a fost înlocuit cu statuia de acum, datorată marelui Jalea;  şi acolo, la Tecuci, a fost iar plimbat, Direcţia Judeţeană pentru Cultură reclamând schimbarea neautorizată a bustului din faţa Primăriei în faţa Catedralei şi cele două culori pe care le-a căpătat bronzul.

În sfârşit, povestea plimbării statuii şi a „detronării” lui Catargiu a fost surprinsă şi de caricaturistul Florian Doru Crihană (Galerie foto 3).

Alte tentative

La înfiinţarea, în 1864, a Şcolii Comerciale „Alexandru Ioan I”, un grup de gălăţeni s-au oferit să strângă fonduri pentru un bust, primind îngăduinţa văduvei domnitorului. Până la urmă, a plătit tot Elena Doamna, iar bustul, spune Corneliu Stoica, a fost aşezat pe frontispiciul Şcolii de băieţi nr. 5 (strada Sfinţii Apostoli, azi Portului). E o lucrare a sculptorului parizian Pierre Granet, situată  în prezent  în faţa Muzeului „Casa Cuza Vodă”.

A existat şi o altă tentativă de statuie, în 1933, comandându-se sculptorului Oscar Späthe şi o machetă din ghips, pentru un monument al Unirii (statuia domnitorului şi basorelief, pentru Parcul Municipal), machetă plătită cu greu, aflăm tot de la Corneliu Stoica. Schimbarea primarului a blocat şi proiectul.

În 1879 a fost dat unei părţi din Mihai Bravu numele lui Cuza, rămas până azi.

Ne-simţirea care învinge timpul!

Soarta „Vilei Cuza” nu a mişcat pe gălăţenii de acum opt decenii. Un scanndal naţional!

„Vila lui Cuza/ La mezat…” – era titlul unui articol de pe prima pagină a cotidianului independent gălăţean „Acţiunea" din 13 iulie 1935, pe care l-am găsit în arhiva Bibliotecii „V. A. Urechia”. Era vorba despre un scandal care ajunsese până în presa din capitală, care semnala că reşedinţa domnului Unirii era lăsată pradă ruinei. Scria despre tărăşenia de la Galaţi un ziarist, Mircea Ştefănescu, de fapt nimeni altul decât cunoscutul dramaturg (1898 – 1982) care a scris, printre altele, frumoasa comedie „Micul infern”, evocatoarea „Căruţă cu paiaţe”, cunoscuta „Comedia zorilor”, „Jos Tudorache! Sus Tudorache!” şi altele. El scria pentru ziare precum „Epoca”, „Curentul”, „îndreptarea” sau „Vremea”.

Iată ce scria „Acţiunea” (am respectat grafia originală): „D.[l] Mircea Ştefănescu, cunoscutul publicist bucureştean, scrie în „Gazeta” din Capitală următoarele:

Casa în care a locuit Cuza pe când era prefect al Galaţilor – casă compusă din 24 de camere şi ocupând 616 m.p., – a fost scoasă la mezat şi, la apariţia acestor rânduri, dacă nu s´a grăbit nimeni să intervină, desigur că a fost adjudecată vreunui traficant de carne vie, care îi va prelungi faima în coloanele cronicii scandaloase.” Păi, nu aşa se întâmplă şi azi?…

De remarcat şi că această „vilă”, situată, ca şi casa părintească a domnului –  actualul Muzeu Casa Cuza Vodă, tot undeva pe strada care poartă numele domnitorului, era un adevărat palat, din moment ce ditai palatul domnesc de la Bucureşti din care a domnit Cuza şi, o vreme, prinţul Carol, avea doar cu o „odaie” mai mult!

În foto 3, desen din epocă, reprezentând semnarea actului de abdicare de către domnitorul Cuza (publicat în "Historia")

Atunci când prinţul Carol venea în ţară ca domnitor, impozantul Palat Regal de mai târziu nici nu exista! Casa stolnicului Dinicu Golescu, o clădire cu un singur etaj, cât are şi Prefectura Galaţi, o casă  cu 25 de odăi, foarte multe pentru acele vremuri, fusese şi înainte folosită drept palat, „Curte  Domnească”, pe vremea domnitorului Alexandru Ghica. De la Unire şi până la abdicarea sa, acolo locuise şi domnitorul Cuza. La sosirea la Bucureşti a prinţului Carol, generalul Nicolae Golescu, membru al locotenenţei domneşti care conducea ţara alături de fostul pârcălab al Galaţiului Lascăr Catargiu şi de un comandat al Armatei) l-a condus la „palat”: într-un fel de mahala, prost pavată, cu… o turmă de porci care se bălăceau în voie chiar în băltoacele din piaţeta din faţa „palatului” (vă închipuiţi şi cum mirosea!). Prinţul Carol venea dintr-un palat care nu era al unei capitale, palatul din Sigmaringen, dar era măreţ, demn de un prinţ german şi de numele de „palat”…

De tot râsul a rămas  consemnată discuţia celor doi (în limba franceză, pe atunci oamenii bogaţi din România, ca şi cei din Rusia, sau din Europa centrală vorbind şi acasă şi în public în această limbă, răspândită la fel de mult pe atunci precum engleza de astăzi). În faţa palatului, prinţul l-a întrebat pe general ce era cu… „casa” aceea. Generalul răspunse: „C’est le palais…”, adică, „Este palatul…”. La care prinţul a continuat să se mire: „Mais, ou est le palais?” – „Păi, unde-i palatul?” 

Vechii hoţi de piatră

Scria Ştefănescu şi despre hoţii de piatră de prin alte locuri din ţară, ca şi cei de azi: „Când am văzut, acum câţiva ani, ţărani veniţi tocmai de la Văratic, sau din vale dela Humuleşti, veniţi în văzul jandarmilor să smulgă pietre grele din Cetatea Neanţului, pentru a-şi face trepte la prispele lor săltăreţe – nu mă mai miră ofensa care se aduce reşedinţei provizorii a lui Cuza.

Ştiam totuşi că, în timp comisia Monumentelor Istorice, de atâtea ori trezită prin alarma ziarelor, luase mai bine cunoştinţă de menirea ei. Dar – paradoxală constatare – comisia nu prea iubeşte ruinile şi rar îi dă prin minte că doi pereţi cari stau să cadă pot fi întăriţi şi redaţi vieţii, pentru comentariu şi amintire.

Casa în care s´a desfăşurat viaţa unui om care a ajuns apoi Domnitor al ţării, e scoasă la licitaţie pentru 80.000 de lei – e ameninţată, dacă Statul n´o răscumpără, să-şi menţină trista ei stare civilă actuală – şi totuşi, nimeni nu se revoltă, nu se găseşte un grup de cetăţeni care să intervină, care să facă cordon în jurul „monumentului istoric şi să-l apere de noua ruşine, care i se pregăteşte „cu toate formele legale”.” Scriitorul observa şi sarcasmul celor care râdeau de „ruină”, contestându-i astfel calitatea de monument istoric şi dispreţuind „romantismul desuet” al apărătorilor ei, nepăsătorii fiind interesaţi, ca şi azi, doar de teren. Voind să demoleze ruina care „paralizează aproape 2000 m.p. de teren mai utilizabili pentru ridicarea unei fabrici de mezeluri”, de pildă; ”oamemni cari nu iubesc umbrele istorice, oameni în cari nu răsună nimic, atunci când calcă pe urmele invizibile ale Domnitorilor.” Şi umoristul nu râdea deloc aici… (Încă ceva: am reprodus exact textul, care respecta reguie gramaticii de atunci!)

Oraşul care ridica, primul din ţară, la 4 noiembrie 1882 (spune Corneliu Stoica), un bust domnitorului, cel de la Şcoala  primară de băieţi nr. 5, ce-i drept, bust dăruit de doamna Elena Cuza (astăzi poate fi văzut în faţa Muzeului Casa Cuza Vodă) a fost şi primul căruia, iată, nu i-a păsat de o urmă importantă a domnitorului…

Ziarul „Acţiunea” revenea la 15 iulie, cu articolul „CUVINTE POTRIVITE Ce-ar trebui să se facă”, din care aflăm că Bucureştiul şi ţara vuia la veştile din Galaţi: „Aproape toate ziarele din Capitală şi cele locale au remarcat marea impietate ce se face Domnitorului Al. Cuza, prin indeferentismul ce l-au manifestat în primul rând cetăţenii Galaţiului faţă de fosta locuinţă a Domnitorului iubitor de ţară, care şi a închinat viaţa şi sufletul său primei Uniri, prin care s´a zămislit Unirea tuturor Românilor în România mare de azi.

Nu au simţit încă gălăţenii ruşinea ce planează pe capul lor, culpa ce în mod indirect li se aruncă mereu în faţă, când apelează la Comisia monumentelor istorice, pentru a spăla această ruşine. Ar fi fost de ajuns ca fiecare cetăţean să dea un leu pe an „şi să nu lasă să dispară o casă sfântă pentru orice român”, mai scria cotidianul, care credea că în atâţia ani de uitare imobilul ar fi putut fi restaurat de către pensionari şi de funcţionarii publici, cu ajutorul cetăţenilor, căci şi Cuza fusese la Galaţi, nu-i aşa, funcţionar public…

Cei 80.000 de lei nu i-a oferit însă nimeni ca să cumpere o casă a cărei reabilitare ar fi costat, desigur, foarte mult. Căci preţul de achiziţie era foarte mic – pentru comparaţie, un abonament la „Acţiunea” costa 40 de lri pe lună, „cu participare gratuită la premii”, pentru „autorităţi” preţul fiind de 1.000 lei, a 80-a parte din preţul Vilei Cuza…

Un britanic, implicat în salvarea grupului Cuza

Charles Cunningham şi culisele marii diplomaţii la Galaţi

Un grup de luptători pentru ideile Unirii, din care făcea parte şi colonelul Alexandru Ioan Cuza, care a fost arestat în urma înăbuşirii încă din faşă a Revoluţiei din 1848 în Moldova, a fost salvat în urma intervenţiei unor reprezentanţi diplomatici, la Galaţi, ai unor mari puteri. Unul dintre aceştia, la intervenţia riscantă a căruia a apelat chiar doamna Elena Cuza, cu un curaj neaşteptat la femeia din umbra revoluţionarului, a fost şi reprezentatul celei mai mari puteri mondiale a timpului, Marea Britanie. Astfel, a fost salvat omul cel mai important al viitoarei Uniri! Am promis în alt articol că o să revin  la personalitatea consulului britanic Charles Cunningam, despre descoperirea mormântului căruia la Cimitirul “Eternitatea” am scris recent. Scoţianul, născut pe 11 martie 1801, la Bonnington, sat de lângă lângă Edinburgh, decedat la Galaţi, pe  21 noiembrie 1860, numit viceconsul la noi la vârsta de 35 de ani şi consul în ultimul său an de viaţă, este protagonistul unei afaceri secrete, care răzbate însă din documente de epocă.

Cum pe 24 ianuarie se înfăptuia Unirea Principatelor Românie, care a atras în anii următori capital, afaceri şi mână de lucru europeană la Galaţi, crearea primului Consulat britanic la noi chiar atât de repede poate demonstra şi o bună cunoaştere a situaţiei de către Guvernului britanic – şi aceasta, desigur, în mare măsură datorată lui Cunningham!

Doamna Elena goneşte spre viceconsul

„A pornit singură, de la Soleşti [, judeţul Vaslui, unde aşteptase, îngrijorată, desigur, la conac, monument ruinat şi el azi] spre Galaţi, unde a mers să-l vadă pe consulul britanic Cunningham; împreună, au pus la punct evadarea lui Alexandru Ioan Cuza (la Brăila)” şi pleacă împreună cu soţul ei la Cernăuţi, apoi la Viena şi Paris – scria Lucia Borş, în volumul „Doamna Elena Cuza”, Editura Palendava, Craiova, 1992. A plecat singură, adică fără rude însoţitoare, probabil cu puţini servitori, era pe atunci nu numai riscant, la vremuri revoluţionare, dar şi nepotrivit pentru o doamnă de familie bună, însă dragostea pentru soţ a trecut peste toate!

Cuza şi Moruzi urma să fie împuşcaţi mişeleşte

Excepţiile vamale de care se bucurau englezii la noi din partea Înaltei Porţi au iritat în 1838 pe negustorii români, dar până la urmă viceconsulul s-a făcut respectat, chiar iubit aici. „Bartolomeo Geymet, consulul sard [dintr-o regiune italiană deci, Sardinia, pe atunci regat] de la Galaţi, menţiona că autorităţile ruseşti vedeau cu ochi geloşi creşterea comerţului care se făcea în porturile Galaţi şi Brăila, spre dezavantajul Crimeii, al Odessei în primul rând”, notează cercetătoarea  gălăţeancă Ana Maria Cheşcu în cartea sa recentă “Reprezentanţe consulare şi europene la Galaţi în prima jumătate a secolului al XIX-lea (Anglia, Franţa, Sardinia), Editua PIM  Iaşi. Ea observa că reprezentantul britanic, Cunningham, ţinea legătura cu autorităţile de la Constantinopol, cu autorităţile din Moldova şi Muntenia, proteja, inclusiv în faţa justiţiei noastre, pe supuşii englezi, chiar şi cei de altă etnie, dar cu cetăţenia engleză, se ocupa de înlesnirea afacerilor comunităţii britanice din cele două oraşe, de paşapoarte etc.

Citând volumul „Miscellanea Historica et Archeaelogica”, scos în 2009 la Editura Istros la Muzeul Brăilei, cercetătoarea vorbeşte despre 13 boieri unionişti moldoveni, arestaţi la ordinul lui Mihail Sturza (în timpul Revoluţiei de la ´48, domnitorul a intervenit, fără vărsare de sânge, pentru a înăbuşi o revoltă ce ar fi atras desigur, ca pretext, intervenţia armatei ţariste). Şase dintre cei 13 urmau să plece prin Galaţi către Constantinopol, unde trebuia să fie închişi - printre aceştia era şi colonelul, pe atunci, Alexandru Ioan Cuza. „În cadrul acestor tulburătoare evenimente, se remarcă, cu siguranţă, contribuţia vice-consulului britanic. Care a făcut tot posibilul, dacă nu să-i elibereze, măcar să le uşureze soarta acestor rebeli”, care s-au bucurat de „un regim special de detenţie”, consemnează cercetătoarea. George Ghica, fost guvernator al Galaţiului, şi un medic pe nume Martin l-au rugat pe vice-consul să intervină pe lângă oficialii turci pentru ca arestaţii să nu ajungă întemniţaţi în Imperiul Otoman, care nu putea accepta o revoluţie în zona sa de influenţă. Aceeaşi rugăminte a venit şi de la consulul rus Pavloff, deci, aş putea observa, puterea britanică şi influenţa lui Cunningham o depăşea pe cea a reprezentantul puternicului imperiu ţarist. Britanicul vorbeşte şi cu reprezentantul consular austriac, consulul de la Galaţi, C. W. Huber, cu care era prieten şi împreună cu care făcuse şi afaceri. Cunningaham află astfel despre planul riscant al lui Ghica şi Mavrogheni de a fi atacate pe drum bărcile care  transportau prizonierii pe fluviu, dar propune o cale diplomatică. Un alt plan ar fi însemnat ca prizonierii cărora li se ceruse cuvântul de onoare că nu vor evada, să fugă totuşi sub protecţia vice-consulatului britanic de la Brăila, implicând însă pe britanici, care trebuia să se arate neutri. Austriecii fuseseră înştiinţaţi de prizonieri, printr-un mesaj secret de noapte, că Alexandru Cuza şi Alexandru Moruzi urma să fie chiar împuşcaţi pe drum de către paznici!  Cuza fusese numit chiar înaintea arestării director al Ministerului din Lăuntru (adică de Interne). Mai târziu, peste un deceniu, în apropierea Unirii, Cuza a demisionat din funcţia de pârcălab de Galaţi, unde făcuse treabă excelentă, fiind remarcat şi de consulul Franţei de la Bucureşti; era deputat de Galaţi, ridicat în mod excepţional la rangul de colonel şi făcut comandant al armatei Moldovei de către caimacamul (guvernatorul pus de turci) al Moldovei, Nicolae Vogoride, care credea că îl putea astfel cumpăra pe român. Prinţul Moruzi avea să ajungă mai târziu cel mai mare (şi de două ori) primar al Galaţilor, reformator; pe atunci era încă supus grec.

Prizonierii primesc însă salvatoare paşapoarte austriece, care le asigură imunitatea, şi vor să plece cu un vas austriac. Cum Cunningham avea relaţii strânse cu consulul austriac, deducem deci că se implicase în această operaţiune. Însă guvernatorul Brăilei nu riscă să le vizeze paşapoartele. Consulul şi viceconsulul rus de la Bucureşti, aflaţi în tranzit prin Brăila spre Iaşi – ca să vezi, chiar atunci! - intervin şi ei ca revoluţionarii români să fie lăsaţi ca să plece la Pesta.

Intervenţii şi la Înalta Poartă

Ana Cheşcu mai scrie şi că grupul lui Cuza, scăpat de arest, a plecat cu nava „Franz” spre Viena, iar la Giurgiu i-au luat la bord şi pe revoluţionarii care nu erau lăsaţi să se întoarcă în ţară, printre care şi pe gălăţeanul Costache Negri. Cunningham intervine şi pe lângă ambasadorul britanic de la Constantinopol, pentru a uşura soarta a şapte revoluţionari moldoveni care făceau parte din grupul ce nu putuse fi eliberat, iar aceştia au fost primiţi bine în oraşul turcesc Brussa, oraş la Marea Marmara, mai ferit de ochii stăpânilor din capitala imperiului, pentru o scurtă detenţie.  Radu Golescu, cel care a refuzat armatei turceşti să intre în Bucureşti, a scăpat însă  abia după Războiul Crimeii, cinci ani mai târziu…

Scoţianul şi-a riscat cel puţin postul!

În urma scandalului izbucnit, Cunningham a fost chiar anchetat de superiorul său ierarhic, consulul general Samuel Gardner, care primise plângeri că diplomatul s-ar fi implicat în tărăşenie. Desigur, şeful nu putea arăta turcilor că nu se implică în "judecarea" viceconsulului, însă a  căutat să tragă de timp, lăsând timp românilor să scape şi afacerii să fie uitată. El nici nu putea implica Imperiul Britanic într-o operaţiune de eliberare a unor revoltaţi, aşa că  a plasat responsabilitatea, în cazul în care se dovedea "vinovăţia" viceconsulului, chiar pe subordonatul de la Galaţi, care, a raportat şeful său, a „acţionat conform propriilor dictate”, adică după capul lui, care putea fi oricând sacrificat…

Foto 1 - Mormântul consulului Cunningham, Foto 2 - Vedere din port, Vadul Bacalbaşa, la 1902, Foto 3 - Cuza, fotografiat de Carol Pop de Szathmari, primul foto-reporter de război (în Războiul Crimeii)

Citit 3506 ori Ultima modificare Marți, 26 Ianuarie 2016 17:04

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.