"Fineţe, delicateţe a frazării, un balans atent controlat, o bogăţie de nuanţe - atribute ale unui spectacol pianistic de înaltă clasă - un talent muzical de aleasă factură", aşa scria despre extraordinarul pianist Horia Mihail cotidianul „The Boston Globe” - un ziar "amărât", cu numai vreo 350.000 de exemplare zilnic şi cu 19 premii Pulitzer…
Pe îndrăgitul pianist am avut ocazia să îl admir şi pe scena Teatrului Muzical „N. Leonard”, unde repeta, alături de orchestră, pentru concertul din acea seară al „Pianului călător”, concert cu care bate localităţile fără teatre lirice (Galaţiul e o excepţie), aducând lumina muzicii acolo unde aceasta ajunge foarte-foarte rar. După repetiţii, într-o cămaşă simplă, în carouri, degajat, cu toată oboseala unui turneu lung, istovitor şi fără pauze, artistul s-a lăsat abordat firesc, aşa cum numai marile talente ştiu s-o facă. Am stat de vorbă lângă maşina sa, care avea să-l ducă imediat după aplauzele repetate, în sfârşit (dar pentru foarte puţin timp!), acasă, la Braşov.
A învăţat 14 ani muzica în ţara sa, absolvind apoi şi cursurile Universităţii din Illinois, studiind cu marele maestru britanic Ian Hobson, specialist în muzică romantică. În 1999, românul primea „Artist Diploma” la Boston University, unde studiase cu regretatul profesor american Anthony di Bonaventura.
“Turneul” vieţii lui Horia Mihail a început de fapt… la zece ani, când debuta, pe scena Operei în oraşul său natal, Braşov, cu un concert: Concertul în Re major de Haydn. A cântat apoi în peste alte o mie de concerte, alături de mari orchestre, precum Orchestra Naţională Radio sau Filarmonica „George Enescu”. Anul trecut concerta la Conception, în Chile, şi la New York. A susţinut recitaluri solo şi concerte în 18 ţări, de pe patru continente, acompaniind mari artişti: violonişti ca Lory Wallfisch, Peter Zazofsky şi Roman Totenberg, celiştii Andres Diaz sau Nathaniel Rosen, pianistul Robert Merfeld şi mulţi alţii.
Preşedinte al Asociaţiei Culturale Accendo, artistul a organizat trei turnee Stradivarius, nu mai puţin de cinci turnee MusicON - cu Romanian Piano Trio (cu violonistul Alexandru Tomescu şi celistul Răzvan Suma) şi, în cooperare cu Radio România Cultural, „Duelul Viorilor: Stradivarius vs. Guarneri” (cu violoniştii Liviu Prunaru şi gălăţeanul Gabriel Croitoru) şi cel prezent, „Pianul călător”, solo sau, ca la Galaţi, împreună cu orchestra… Tururi de forţă, succes complet!
Artistul spera să ajungă în sfârşit puţin şi acasă, la Braşov, unde, ne povestea, a moştenit o casă cu o grădină enormă. O casă cu poveşti fabuloase, cu un englez trăitor cândva pe la noi, dar legată şi de tinereţea lui... Ceauşescu. Căci fratele străbunicului pianistului, procuror, a fost cel ce l-a condamnat pe viitorul dictator, pe atunci un golănaş care fusese prins furând un geamantan din gară. Însă, ghinion: nu era un geamantan cu lucruri scumpe, ci unul cu manifeste comuniste, interzise.
- Am văzut mai devreme o scenă de mare linişte sufletească pentru privitorul din sală: un copilaş de patru-cinci ani jucându-se nestingherit, chiar în timp ce repetaţi…
- Pe scenă chiar!… Simpatică ideea, probabil că este copilul unuia dintre muzicieni? Cu siguranţă!
- Dar puştiul s-a simţit foarte bine acolo! Chiar s-a legănat puţin mozartian.
- Asta este un lucru bun! Eu ţin minte că, anul trecut, cântam cu un gălăţean, Gabriel Croitoru - un mare violonist! Cântam în turneul nostru pe care-l facem prin oraşe şi sate din România şi era undeva în Bucovina, la Poiana Stampei. În timp ce cântam nişte piese aşa, mai lejere, de Kreisler, doi copilaşi au început să danseze. La început, reacţia noastră a fost: „Păi, ce se întâmplă?! Noi cântăm!” Dar, până la urmă, de fapt, muzica pe care o făceam le-a stârnit un sentiment copiilor! Lucru care este esenţial. Nu neapărat copiilor, ci oamenilor cărora le cântăm…
- Mi-a plăcut ce aţi spus odată într-un interviu: că vă place Pink Floyd, Led Zeppelin, jazz… Şi astfel am înţeles că nu sunteţi un „fundamentalist” al muzicii clasice, că vă apropiaţi de orice muzică.
- Păi, bineînţeles! Este vorba despre muzică bună, care nu neapărat trebuie să fie încartiruită într-un anumit…
- Şi muzica aceasta clasică a fost „uşoară” cândva…
- Păi, oarecum, da (râde). Putem să spunem şi lucrul acesta. Cert este că, uite, eram acum câteva zile la Tulcea şi vorbeam cu un domn, promotor al culturii de acolo - face un „Festival de Muzică Bună”, mi s-a părut o idee absolut genială, pentru că această muzică bună poate să cuprindă o groază de stiluri muzicale, de la cea aşa-zis clasică la, ştiu eu, rock chiar folk… folclor… Mai puţin manele - îmi pare rău pentru cei care apreciază astfel de muzică…
- Practic, prin acest turneu faceţi şi un soi de şcoală itinerantă. Mergeţi prin orăşele, aşa cum mergea cândva şi Liszt... Doar că el dădea concerte pentru parale, iar dumneavoastră mi se pare că faceţi un apostolat! Pentru că puteaţi să rămâneţi să predaţi la Boston. Dar v-aţi întors ca să colindaţi, cântând, sătucurile, orăşelele…
- E adevărat, nu ştiu, dar poate e mult spus „apostolat”, însă simt că ăsta e un lucru pe care trebuie să-l fac în acest moment, la vârsta pe care o am şi la energia pe care o am.
- Asta a stat la baza hotărârii de a nu rămâne acolo sau vă era şi dor de ţară?
- În primul rând, a primat dorul de familie, de prieteni şi de locurile în care am trăit şi de care sunt extrem de ataşat. Chiar mă gândesc din când în când: aş putea să trăiesc în alt loc decât în România? Chit că sunt problemele pe care le ştim cu toţii...
- Deja, în atâtea ediţii, se observă formarea unui public, nu?
- Da, asta am observat de la un concert la altul, indiferent de contextul în care am cântat, fie solistic, fie acompaniator sau partener al unor alţi muzicieni, am observat că se formează un public. E şi firesc, de altfel. România a avut o scurtă perioadă de timp, în anii ´90, în care cultura a fost apreciată de mai puţini… De fapt, n-a fost apreciată de mai puţini, dar oamenii erau mult prea preocupaţi de sărăcia în care trăiau, ca să mai vină în sălile de spectacol, însă acum, în 2016, lucrurile sunt cât se poate de normale şi România se înscrie, din punctul acesta de vedere, în rândul ţărilor normale din Europa.
- Spuneaţi într-un alt interviu, că n-aţi găsit diferenţe colosale între diferire feluri de public.
- Nu, aici intervin diferenţele culturale… Vorbiţi de publicul asiatic foarte educat? Vorbim despre o cultură asiatică foarte veche, ce a început să aprecieze cultura vest-europeană relativ târziu. Şi asta mai cu seamă datorită globalizării şi a posibilităţilor de schimbare a informaţiei prin metodele moderne. Germanii? Ei au o tradiţie şi tradiţia asta n-a fost întreruptă. În familiile educate din Germania, toată lumea cântă la un instrument, asta fiind educaţia normală a oricărei familii. Am observat însă că şi la noi au început tot mai mulţi părinţi să fie preocupaţi de copiii lor şi să-i trimită spre zone culturale, chiar dacă nu vor să-i facă să devină artişti de meserie.
- Am observat şi reacţii ale publicului, chiar la Galaţi, la cei care sunt abia acum cuceriţi de muzica clasică şi simt, apreciază, dar nu ştiu, de exemplu, când NU trebuie să aplaude…
- Să ştiţi că am avut concerte şi la Berlin unde s-a aplaudat în pauză, aşa că nu ţine neapărat de Galaţi… Pur şi simplu, lucrul ăsta vine sau nu vine, depinde de cine este în sală. Unii pot să fie fie atât de impresionaţi de ceea ce au auzit, încât devin spontani. Ei, nu-i o crimă ca să aplauzi între părţi; e mai bine să nu, dar nu-i o crimă…
- Apropo de Berlin, observaţi undeva că Berlinul… a avut filarmonică abia după Braşov.
- Din punct de vedere temporal, da, însă s-au dezvoltat cu totul şi cu totul altfel.
- Vă doresc să aibă şi Braşovul pianul de concert pe care îl visaţi...
- Da, şi-o să-l aibă în curând!
- Şi am înţeles că v-aţi îndrăgostit de Steinway-ul nostru de la Teatrul Muzical…
- Este, într-adevăr, un instrument foarte bun, şi mă bucur că am fost invitat - am fost onorat să fiu invitat ca să-l inaugurez - în urmă cu un an. Şi iată că deja e a treia apariţie pe acest instrument- în decurs de un an de zile!
- Veţi avea un proiect total diferit pentru următori 10-20 de ani?
- Probabil… dar încă nu m-am gândit. Deocamdată, am ce să fac cu concertele şi ideile pe care le am. Sunt foarte multe locuri, cele patru sau cinci contexte în care mă aflu din punct de vedere muzical - atât „Pianul călător”, cât şi „Duelul viorilor”, „Vioara lui George Enescu” [alături de violonistul Gabriel Croitoru] şi, mai nou, „Vă place Schumann?”, alături de Răzvan Suma, şi nu în ultimul rând „Flautul fermecat”, cu [flautistul] Ion Bogdan Ştefănescu, îmi umplu sezonul chiar foarte mult.
