- Mariana Eftimie Kabbout şi cartea pentru cei mici
Este un lucru ştiut că literatura pentru copii are propriile legi, iar cine se încumetă să creeze aşa ceva, ştiind pe ce cale a pornit, comite un act temerar. Are propriile legi, deoarece auditoriul deţine un statut aparte: vârstă fragedă, experienţă/ orizont de viaţă evident reduse, disponibilitate uriaşă de cunoaştere, sensibilitate curată, nepervertită de influenţe fel de fel etc. Iar autorul care i se adresează nu doar că trebuie să ştie cu cine vorbeşte, dar să-şi potrivească şi graiul artistic pentru a putea fi bine înţeles, ascultat. Este cunoscută imaginea copilului care, cu ochii larg deschişi, soarbe din priviri glasul matur care-i spune o poveste sau o poezie. Canalele de recepţie sunt total deschise, iar şansa ca vorba celui mai vârstnic să ajungă la inima puiului de om este garantată. Mai rămâne o singură chestiune: ce anume i se transmite juniorului, ce vorbe sunt trimise într-acolo. Deoarece mai este un element de luat în calcul: asemenea celor mai în vârstă şi copiii se pot plictisi iute, dacă nu le place „povestea” – în proză ori în versuri. Fie pentru că nu sunt captivaţi de ea, deoarece nu le atinge simţirea, fie din simplul motiv că istoria zisă nu intră în sfera lor de înţelegere. Sau, pur şi simplu, pentru că mesajul este prost. Nu doar prost ales, ci slab ori nul din punct de vedere artistic.
Am făcut această, să-i zicem, teorie doar pentru a sublinia ce spuneam la început, anume că există un specific al literaturii pentru copii. Şi pentru a întregi specificul să nu uităm ceea ce numim educaţie, o vorbă tocită, poate, cu multiple sensuri. Însă în cazul de faţă scriitorul care se adresează copiilor trebuie să fie conştient că face sau ar trebui să facă şi educaţie. Prin intermediul artei, evident. Construind stări şi trăsături de caracter pe un teren viran, crud, cum este sufletul copilului.
Mariana Eftimie Kabbout a creat la început poezie şi proză pentru vârste mature, aşa cum procedează, de regulă, scriitorii. Către lumea copiilor s-a îndreptat de vreo trei ani, răstimp în care a editat patru cărţi pentru cei mici. În rândurile de faţă ne vom opri doar asupra conţinutului uneia dintre ele, „Lumina, suflet de copil”, Editura StudiS, Iaşi, 2015. Un motiv ar fi nu doar calitatea poemelor, ci şi tematica lor legată de mirifica Lumină indusă de minunea Învierii, fără ca în volum să fie versuri explicit religioase. Şi bine a făcut procedând astfel, mai exact încercând să „explice” miracolul prin asocierea sa cu o altă minune venită de Sus, copilul. Să vedem cum sună câteva dintre poemele propuse de Mariana Eftimie Kabbout. Mai întâi, lumina personificată în „Lumânare”: „Trup de ceară,/ Glas de seară,/ Ce şopteşti când luminezi?// Că eşti soare?/ Cântec? Floare?/ Lumânare cu ochi verzi,// Ai o viaţă/ Ce te-nvaţă/ Cum să licăreşti frumos?// Şi când vine/ Pe la mine/ Câte-un vis gălăgios,// Mi-aduci vestea/ Cu povestea/ Unde veşnic luminezi// O minune/ Care spune/ Cum priveşti şi când nu vezi...?” Sau o picătură de natură indusă în simţirea celui mic, „Curcubeu”, în fapt, o ipostază a luminii coborâte pe pământ: „Într-o zi de vară,/ Cum a fost să fie,/ Cerul aşternuse/ Ploaia pe câmpie.// Şi ce ploaie, Doamne!/ Peste zarea toată/ Cred că se mutase/ Marea-nvolburată!// Dar furtuna-aceea/ A durat o clipă,/ Şi pe cer, lumina/ Parcă o aripă// Desena în taină./ Eu, privind mirată,/ Întrebam câmpia:/ „Zână fermecată,// Ce-s aceste râuri/ De culori frumoase?”/ Şi câmpia spuse:/ „Ochi de flori voioase!”
Ca în poezia „mare” poemele sunt construite pe simboluri plantate în „poveşti” de viaţă, adaptate lumii încă mici, ca număr de ani, căreia li se adresează. Esenţial rămâne apelul la simţirea din interior, la „Suflet”. Iată şi o „definiţie” a acestuia, care nu mai trebuie comentată: „Cum se mai numeşte/ Cel ce dăruieşte?// Nu contează dacă/ E copac sau frunză,/ Inimă de floare,/ Pasăre, câmpie,/ Apă sau culoare...// Cine dăruieşte/ O îmbrăţişare,/ Umbră sau răcoare/ Şi doar cu lumină/ Mângâie privirea?/ Cine potoleşte/ Setea arzătoare/ Şi oferă pacea,/ Cântecul, iubirea?// Cel ce dăruieşte,/ În această lume,/ Mai răspunde încă/ La un singur nume!// Cel ce dăruieşte/ Suflet se numeşte!”
Mariana Eftimie Kabbout s-a născut la Galaţi, în anul 1973, pe 15 septembrie (ziua când se duc copiii la şcoală!), a debutat în volum în urmă cu zece ani („Sărutul unui înger”, poezii, Editura Anamarol, Bucureşti), apoi a mai scos alte opt cărţi, între care două romane (!), cărora li se adaugă volumele de versuri pentru copii amintite. E mult sau puţin pentru un deceniu de creaţie? Nu îi cunosc celelalte cărţi, aşa că răspunsul la întrebarea de mai sus ar trebui să fie evaziv. Fiecare scriitor trimite către public ceea ce şi cât crede de cuviinţă. Totuşi, asta nu ne împiedică să uităm dictonul latin îndeobşte cunoscut: „Non multa, sed multum”. Nu e un reproş, doar un prilej de a-mi exprima încrederea că exprimarea artistică din cartea asupra căreia m-am oprit mai sus constituie o garanţie că autoarea va înţelege ce vrea, ce aşteaptă de la propriul scris şi încotro trebuie el să se îndrepte. Poate că drumul chiar se întrevede şi este bine ales.
