UŞOR DE CITIT. Dario Fo, Fiica Papei. Lucrezia Borgia, chipul desfrâului sau al puterii feminine?

UŞOR DE CITIT. Dario Fo, Fiica Papei. Lucrezia Borgia, chipul desfrâului sau al puterii feminine?
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Despre familia Borgia s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, de-a lungul vremii. Ni-i amintim, de regulă, pe Rodrigo, Lucrezia, Caesare şi Juan pentru crimele care le sunt atribuite, pentru desfrâul în care trăiau şi pentru că, în ciuda faptului că, deşi au fost o familie papală, au fost bănuiţi inclusiv de legături amoroase incestuoase. Dario Fo, un artist italian complex, care are în spate o viaţă de succese editoriale şi de scenă, un laureat la premiului Nobel pentru literatură, scrie „Fiica Papei” pentru a separa adevărul de minciună în cazul celebrei familii şi mai ales, aşa cum ne informează editorul cărţii “pentru a face dreptate celei mai hulite figuri din istorie: Lucrezia Borgia”.

Lucrezia s-a născut într-un cămin confortabil, ca fiică a Vannozzei şi a lui Rodrigo Borgia. Dar cum Rodrigo era cancelar al Vaticanului – omul bisericii care trăgea sforile în Statul Papal – fata nu putea fi decât o bastardă. Doar Papei i se permitea să aibă copii din flori şi numai pentru că biserica era, aşa cum inspirat o numeşte Rodrigo Borgia, „o piramidă de mii de oameni mai mult sau mai puţin puternici, care, aşezaţi unul deasupra celuilalt, sprijină cu braţele ridicate întregul edificiu. Cine asigură sprijinul trebuie să o facă ţinându-se în echilibru, iar când se clatină este imediat strivit sau înlocuit dintre sprijinitori şi imediat înlocuit cu altul mai  capabil şi mai destoinic. Cel care nu riscă niciodată să fie scuipat afară din piramidă este cel care stă în vârf, adică papa” (p. 26). Tocmai de aceea, abia când hotărăşte să îşi folosească întreaga influenţă pentru a se înscăuna pe sine papă, Rodrigo le spune copiilor săi adevărul.

Mario Fo consideră că trebuie să fi fost un şoc pentru copiii cărora, până la acel moment, Rodrigo li se prezentase doar ca un unchi protector. Caesare trebuie să se fi revoltat. Iar Lucrezia “izbucneşte în  plans, alături de fratele mai mic: - Ne-aţi spus mereu că nu trebuie să minţim – spune ea suspinând – că adevărul nu trebuie nici pângărit, nici trădat. Iar acum, aflăm că în familia noastră totul era fals, trucat (...) Ce-o să le spunem prietenilor, oamenilor care or să ne intrebe, ironic: Ce fac taţii voştrii?”. Fo spune că o astfel de copilă era Lucrezia: sensibilă şi curată. Asta nu îi împiedică, însă, pe tatăl ei şi pe fratele mai mare, Caesare, să o tot ofere ca monedă de schimb, măritând-o cu nobili pe care, după o vreme, Papa şi fiul său îi eliminau, din cauză că alianţa maritală creată prin intermediul Lucreziei nu mai servea intereselor Vaticanului. Or, se pare că bună parte dintre zvonurile care s-au ţesut în jurul vieţii intime a Lucreziei ar putea fi şi zvonuri ale celor care individau puterea familie Borgia sau care, într-un fel sau altul, avuseseră de suferit de pe urma strategiilor politice şi militare ale acesteia.

Discutând, Caesare şi Lucrezia îşi amintesc: „ - Fiecare juca un rol. Juan şi cu mine jucam, pe rând, rolul tatălui, tu, Lucrezia, erai mama, iar micuţul  Jofre era copilaşul nostru şi cum ne mai iubeam în jocul acela al nostru. Îmi aduc aminte că eu repetam într-una: Când o să fiu mare, vreau să mărit cu fratele meu şi să trăiesc cu el.” (p 46).

Dacă dragostea carnală dintre cei doi fraţi a fost sau nu o realitate, sau s-a mărginit la acest joc copilăresc, aflaţi citind cartea. Cert este că Lucrezia avea pasiuni nestăvilite. Doar că multe dintre ele erau pentru poezie şi artă şi mai puţin pentru faptele oribile care îi sunt atribuite.

Interesant este că, în ciuda faptului că nici Rodrigo şi nici Caesare n-au ţinut niciodată cont de sentimentele Lucreziei, atunci când au folosit-o pentru a-şi atinge scopurile economice şi politice, ea reuşeşte, în primă instanţă, să treacă prin toate dramele din viaţa ei  - abandonarea forţată unui fiu, uciderea a doi soţi etc - fără a înnebuni. Fapt demonstrat de perioada în care Rodrigo, în parte pentru a-i arăta fiicei sale că o iubeşte, o lasă să conducă statul papal, în locul său, pentru o scurtă perioadă.

Cum avea să se descurce Lucrezia? „Delegaţii de la Ferrare s-au declarat uimiţi să o descopere pe această temporară principesă a Bisericii, înconjurată de atâţia cardinali care, fermecaţi, îi sorbeau cuvintele”. (p101). Ei bine, Lucrezia va ajunge chiar să îşi negocieze singură noua căsătorie, în termini favorabili Vaticanului. Şi să îşi lase în urmă un copil, pentru a merge în casa noului soţ,  după o călătorie de poveste. Iar viaţa o va încerca din nou pe Lucrezia. Iar şi iar. Până când va ajunge să scrie „Durerea mi s-a potolit. Dar se va întoarce. Dar Creatorul s-a îndurat de mine într-atât, încât mi-a făcut darul să-mi cunosc sfârşitul vieţii şi simt că o voi părăsi curând. Pomeniţi-i, în rugăciunile voastre, pe soţul şi pe copiii mei” (p. 200).

Dario Fo – cel care a creionat acest chip al Lucreziei Borgia, în cartea apărută la Edidura Humanitas, în colecţia Raftul Denisei -  este un scriitor, dramaturg, regizor şi artist plastic italian, acum în vârstă de 90 de ani, care în anul 1997 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Găsiţi „Fiica papei” la Librăria Humanitas din Galaţi, de pe strada Domnească, nr. 45. E cartea lunii, nu trebuie ratată!

Citit 3080 ori Ultima modificare Sâmbătă, 24 Septembrie 2016 01:14

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.