Evaluaţi acest articol
(14 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Caragiale după Caragiale. O ofertă neaşteptată, un spectacol curajos la Dramatic!

Am avut emoţii la premiera de sâmbătă a unei piese atât de cunoscute, deci greu de „înnoit”, dar am avut parte de o montare absolut uimitoare, prin curaj, în primul rând. În stil propriu Eugen Făt, regizorul superbei montări „Vânzătorul de vise”, acum un spectacol  DUPĂ (aşa scrie şi pe coperta excelentului caiet-program al spectacolului) I. L. Caragiale: „O scrisoare… pierdută” (şi punctele de suspensie, care aparţin regiei, sugerează ceva!) Este greu să  descriu inovaţiile spectacolului, fără a fura din surpriza de care eu şi alţii am avut parte, fiind prea puţin încrezător că se poate inova atât cu rezultate atât de bune! Când se montează iar şi iar un Shakespeare, un Cehov sau un Caragiale, se caută cel puţin un colţ de text neexploatat, un unghi nou, o re-datare – spectacolul acesta are de toate!

Subliniat şi de eleganta scenografie a gălăţencei Monica Turcu (artist cu Premiul I la Verona, în 2013, şi o nominalizare, anul următor, într-un concurs internaţional la Milano!), nu în obişnuitul ton de provincie care s-a mai practicat şi  în ton cu muzica de final (Zoe se face că interpretează aria „Addio del passato„, din „La Traviata” – şi Violetta şi Zoe fiind două femei… pierdute). Este opulenţa care se confundă şi astăzi cu înalta clasă şi cu marele caracter. Decor baroc, exagerat de elegant, dar preferat de canalii politice, iar prin glasvand, ca printre gratii, capete de lei ale Puterii captive… Spectacolul mută puţin acţiunea, prin costumaţie, în interbelic, inclusiv un telefon care ne trimite la mai familiare tele-relaţii politice şi de azi, când telegraful nu mai este personajul principal, cum era, ca nouă tehnologie pe timpul autorului „Scrisorii”. Între „Chiriţa” şi „Ubu roi”, montarea bufă îmi aminteşte şi de aerul circăresc al montării lui Liviu Ciulei, atunci cu Toma Caragiu în Tipătescu şi cai de lemn în decor. Curajul criticării naţionalismului fals mă trimite cu gândul la montarea „Nopţii furtunoase” de Anton Tauf, la Baia Mare, dar gălăţeanul Făt este totuşi unic. Conservatorii se vor strâmba poate, zicând că texul caragialesc este tabu, dar senzaţia vizionării unui text nou este acum reconfortantă şi oferta trebuie judecată după efect!

Renunţând la unele replici garantate, regia are curajul să meargă pe comicul de situaţie, unele situaţii fiind acum inventate – de pildă „baletul” umplerii şi golirii paharelor de către Pristanda – întoarcerea paharului golit cu fundul în sus, chiar sub nasul şefului său, care îi permite mai multe. Sau scena, repetată, a împiedicării de scară a aceluiaşi poliţai. Niciun personaj nu este cum îl ştim! Excelent, Dandanache (Dan Căpăţână) are Parkinson, Zoe (Carmen Albu) e ca într-o scenă din teatrul nō, are siguranţă în scenă, Trahanache (Petrică Păpuşă) are prestanţa puterii banului, Pristanda (Răzvan Clopoţel) poartă chipiu de miliţian, dar pare să-l fi primit cadou - nu e violent, ci simpatic, Farfuridi (Lică Dănilă) care vorbeşte când cu accent străin, când în altă limbă, ca şi Brânzovenescu (George Breabăn), cu acelaşi accent, îmbrăcat ca Bran, însă călcând precum Charlot, Caţavencu, fermecător în abjecţia sa care îi este, ce să-i faci, profesională (super Vlad Ajder!), Cetăţeanul turmentat (Gabriel Constantinescu), deloc îngroşat, o prezenţă remarcată de public. Cel mai aplaudat – Răzvan Clopoţel. Moldoveanu – extraordinar în Tipătescu, deşi actorul nu o crede încă: alunecos, râde mult şi exagerat, exact ca-n politică, exact ca şi prietenii săi, exact ca şi duşmanii săi, dar trece brusc la privirea rece, la pandalii - un rol de compoziţie foarte-foarte bun! Copiii: Sara Drăguţ, Rareş Jaşcu şi Davin Călinescu, adorabili – au şi replici, şi mişcare! În final, fetiţa-Zoe, băieţelul Tipătescu şi băieţelul Caţavencu par să ne asigure însă că îngeraşii de azi vor deveni politicienii veroşi de mâine, într-o infinită permanenţă a lumii lui Caragiale. (Pentru copii au participat la un casting vreo 60 de candidaţi!)

Am fost la miting!


Un efect care trebuie trăit pe propria piele: sala de spectacol devine… ceea ce meticulosul autor notase aşa: „sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de hexagon din care se văd trei laturi.” M-am trezit părtaş la miting, înconjurat de susţinători şi denigratori nebuni ai candidaţilor (răsunau foarte clar-profesionist şi glasurile băieţilor din figuraţie, din echipa tehnică, iar Brânzovenescu tot sforăia de lângă noi, în sală!). Pe scenă, un pupitru pentru discursuri (uneori personajul, împins de ambiţie, „se lungeşte”, urcând pe un scăunel din spatele pupitrului). Acolo se perindă Farfuridi, întrerupt, că tot ştim deja discursul (trimiterile la 1848, 1864 etc.), de urlete din sală (ori de sforăitul lui Brânzovenescu (Breabăn, un simpatic, între Benny Hill şi Bran, cu mers de Charlot). În spate, la balcon, în centru, deasupra unui tricolor mare, conul Zaharia, clopoţind. Prins între cele două tabere, cu actori şi figuranţi strecuraţi în sală şi la balcoane, unde apare şi Zoe, publicul cade într-o neaşteptată capcană a râsului. O soluţie ingenioasă!

Glume cu moldoveni


În perioada interbelică circulau glume etnice savuroase, fără supărare. Pe vremea ailaltă, erau la modă bancuri cu olteni, moldoveni sau ardeleni. Regia speculează acum fondul etnic, pentru un plus de culoare. Este altă abordare curajoasă din spectacol: accentuarea unor defecte şi calităţi… etnice. De pildă, oamenii lui Trahanache, vorbind o română coruptă, sau chiar cea a minorităţii respective, mi-au amintit de contemporana prezenţă lângă partidele la guvernare, „imparţiali”, a unor etnici serioşi în alianţe, atenţi la trădări… Iar Caţavencu, uns cu toate alifiile, priceput să negocieze şi să se adapteze, augmentându-şi frazele cu câte un „măăi” final, este, evident, dintr-o etnie cu calităţi de negociere subtilă recunoscute. Culmea „bancului” scenic, lui Tipătescu îi se propune, în schimbul locului pe lista pentru Cameră, aşa cum a scris Caragiale, postul de avocat al statului, de primar, dar… chiar şi scaunul de…. Protopop, plusează regizorul. Dar este posibil ca etnicul nostru să-şi fi schimbat religia. Farsa asemănării cu mita electorală, în produse, de până mai ieri (dar, mai ştii, poate şi de „mâine”): vlăjganii partidului cară pe scenă saci cu cartofi şi şiraguri de usturoi…

S-a renunţat (spectacolul durează însă peste două ceasuri; trec foarte repede însă!) la câteva propoziţii haioase, pe care oricum nu le uităm, de pildă, arhi-cunoscutul şi mereu aplaudatul „Curat murdar!”, textul devenind mai realist, râsul fiind provocat de pildă de adevăratul balet prin sală şi din sală afară (m-am prins, în sfârşit, de ce... teatrul are uşi batante acolo: ca să intre Ghiţă când iese Zoe şi să iasă imediat ce intră ea; de câteva ori la rând). În schimb, apar mici actualizări de limbaj. De pildă, Tipătescu îi spune „răţuşca mea” lui Zoe şi ea, lui, „Ştefănucă”. Cetăţeanul turmentat nu mai e fost poştaş. Rămân steagurile numărate…  

Mai remarc şi intimitatea mai mare de joc: ca într-un film pe ecran lat, surplusul de spaţiu este „tăiat” de cortina lăsată pe sfert. Se joacă inclusiv „din off”, glasul lui Tipătescu, de exemplu, perorând din culise, dar cea mai mare parte din spectacol se joacă „la grădină”, cum spun actorii. Adică la rampă, mai aproape de ochiul şi urechea spectatorului. Se pronunţă cu putere, se aude bine din sală. Ţine de respectul pentru spectator.

Citit 2340 ori Ultima modificare Joi, 08 Decembrie 2016 02:03

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.