INTERVIU | Viaţa de dincolo de cortină. La o sarma şi-un şpil cu actrița Magda Catone

Scris de Victor Cilincă

Luni, 13 Martie 2017 11:00

Foto: În imagine - Magda Catone, recent, pe scena Teatrului ”Traian Grozăvesxcu” din Lugoj

Cine n-o re/cunoaşte pe actriţa de comedie Magda Catone, prezenţă stenică aplaudată pe scena Teatrului Naţional, remarcabilă în multe pelicule şi producţii tv? De la asistenta adaptată din filmul ”Mere roşii” la foarte populara Tanti Maria, cea din reclama la detergenţi. Am stat de vorbă cu ocazia turneului care a trecut şi prin Galaţi, chiar cu două spectacole. Am râs mult stând de vorbă despre şpilul vieţii actorului. Mi-a povestit că decorul piesei călătoare ”Sarmale cu dragoste” e sponsorizat de două întreprinderi farmaceutice. Premiera a fost în primăvară, la Bucureşti, într-un club pe Calea Victoriei, a urmat în turneu Caransebeş, Buzău, în perioada în care actorii de la Naţional sunt liberi şi pot să joace şi independent. ”La Braşov, aseară, a fost sala arhiplină, cu alt spectacol: ”Părinţi teribili”, de Jean Cocteau, regizat de Diana Lupescu", povesteşte Magda Catone.

- Eu cred că v-aţi folosit experienţa de scenă, bănuiesc, implicându-vă mai mult în aceste spectacole, chiar dacă regia lor nu vă aparţine. Astfel de turnee amintesc pe cele ale trupelor de odinioară, precum cea a lui Fani Tardini, trupe în care fiecare făcea cât mai multe şi era multă prietenie...

 - Da, cam aşa facem şi noi. Suntem trei aici. Ivona Boitan, autoarea piesei, are cărţi foarte frumoase, eu le-am citit. E o legătură mai veche a mea cu ea, sunt chiar naşa ei de cununie şi asta nu ne-a legat peste ani, dar ne-am reînnodat povestea şi n-am avut niciodată o aşa colaborare ca acum, în plan profesional. Prin alianţa aceasta de rudenie, am avut o prietenie care ţine de relaţiile familiale. Acum am pus bazele unei echipe de lucru, cu textele ei, care sunt foarte inspirate, am început să facem echipă pentru fiecare piesă în parte, pentru că în câteva din ele joc eu, poate de-acum încolo să fie şi alţii, dar întotdeauna în piesele astea am câte un partener dintre colegii mei. Ivona este de profesie regizoare, talentul ei scriitoricesc e născut din pasiune. Eu n-o ştiu decât de la douăzeci şi ceva de ani, dar şi-a exersat talentul şi în emisiuni, ca scenaristă la ”Happy Hour” şi în altele –  scenaristic, dar şi regizoral, pentru că aşa este nevoie pentru astfel de emisiuni. Are o inteligenţă specială, pe care în ultima vreme o poţi folosi ca monedă în copywriting. Ideile excepţionale sunt foarte valoroase! O să mai vezi şi alte piese: am hotărât să jucăm ce-a mai scris ea până acum, lucrăm la cea de-a patra piesă, care este tot în două personaje. Se numește ”Looser” sau ”Al doilea job”. O altă piesă ar mai fi ”Butoiul cu fericire”, care este deja la a cincea reprezentaţie. Prima piesă a fost ”Magie într-un pahar cu apă”, un text moral, foarte frumos, adresat copiilor. Un musical în care am jucat alături de Alina Chinie, Vlad Logigan, (Marian Râlea), am şi dansat, şi cântat.  Fiecare dintre piesele ei poate constitui un volum de teatru publicat. A fost o colaborare fericită într-o zonă de pionierat, într-un fel, pentru noi două. În ”Sarmale cu dragoste”  joc cu Marius Rizea, colegul meu de la Teatrul Naţional. Distribuția, cum ai spus, este legată de simpatii, e o chestie preferenţială: simpatia reciprocă. Mai departe, propunerea pentru celălalt partener de joc a fost a Ivonei –  ea s-a gândit la Marius, ca foarte potrivit pentru textul ăsta, echilibrat. Titlul piesei este foarte românesc. E un umor tandru în piesă, melancolic. Se pot regăsi aici multe cupluri, de la prima întâlnire şi până la finalul vieţii.

- Îmi amintesc şi că aţi jucat chiar mai multe roluri în aceeaşi piesă, cea a lui Leonid Zorin - ”Un bărbat şi mai multe femei”, unde am întâlnit aceeaşi tandreţe. Atunci aţi fost femeia acuzatoare, soţia resemnată, ipohondra, femeia-poet, femeia-bărbat...

- Da, însă la Zorin, doar el, Gavrunski, călătoreşte... În piesa noastră avem un cuplu care călătorește  împreună prin viaţă - de la prima întâlnire, trece prin zona de confort, de bucurie a cuplului, ajunge la senectute, apoi într-o zonă de serenitate. Te amuză şi te înduioşează. În tabloul III spune: ”Am privit bucuriile şi tristeţile ţinându-ne de mână.” Finalul-finalurilor este oala cu sarmale, care ne aşteaptă chiar şi în Rai.

- Amănunt de recuzită: folosiţi sarmale autentice?

Da, da, folosim sarmale –  uite, chiar trebuia deja să comandăm!

- Vor fi avantajaţi cei din primul rând, le vor mirosi...

- Chiar spunem aşa: să ştiţi că, pentru prima dată, în acest spectacol spectatorii consumă recuzita actorilor. Am făcut un moment dulce-aşa: am adus farfurii de unică folosinţă, pahare, tacâmuri şi din castronul acela mare şi îndestulător, aşa, la vreo 30 de sarmale, poate fiecare spectator să guste câte un pic.

- Putem spune că ”spectatorul îşi recuperează din preţul biletului”.

- Ha-ha, asta-i foarte bună! Poţi s-o pui ca titlu!

- ”Bilete cu sarma inclusă”.

- ”Bilete cu sarma inclusă”, da, e foarte drăguţă ideea!

- Jucaţi acum nu pe scenă clasică, ci în spaţii neconvenţionale.

- Asta-i etapa în viaţă! Mi-aduc aminte că pe vremea când ne uitam noi la titanii ăştia ai teatrului, cum era Beligan, Dinică şi Fotino, cu care am avut aşa, bucuria să fiu pe scenă, să învăţ din poveştile lor, mă străbat tot felul de amintiri legate de trupele lor independente, care, cum se spune ”n-au dansat decât o vară”. Adică, se înfiripau în jurul  unui spectacol, apoi se dizolvau şi deveneau o altă trupă de teatru. Existenţa unui teatru era aproape fictivă - ea trăia cât trăia piesa şi succesul piesei.

- Şi cum e să pui director la o companie în care toată lumea este egală-n talent şi prietenă?

- Şi datorită epocii, şi a talentului şi a generozităţii lor, cum zici, erau ca fraţii – ”égalité, fraternité”, nu era nimeni mai răsărit şi spectacolele aveau o viaţă lungă. Eu, din câte îmi mai aduc aminte, trăiau două-trei stagiuni şi asta înseamnă mult pentru un spectacolul pe care îl joci în teatrul independent şi îl joci des. Trupele marilor actori se numeau ”Teatrul meu”, ”Teatrul Unu”, aveau nişte denumiri generice. Noi ne-am gândit ca, în amintirea lui Şerban (regretatul actor Şerban Ionescu, cel de neuitat din filmele ”Ion”, ori ”Imposibila iubire” - soţul artistei - n.red.), să-i spunem ”Teatru Şerban Ionescu”. Sau să scrie: ”Teatrul Şerban Ionescu, slash, Magda Catone”, în ideea de a folosi brand-ul ăsta de nume, pentru că foarte des notorietatea unui artist atrage public. Foarte multe lucruri se dezvoltă în jurul notorietăţii unui artist. Şi când ai notorietate media şi în spectacole şi a vârstei –  că au trecut aproape 35 de ani de când sunt pe scenă – e firesc ca această acumulare să dezvolte un brand.

- Actoria este o profesie extrem de grea, nu întotdeauna răsplătită bine. Dar văd că a devenit o profesie de familie, nu l-aţi oprit pe fiul dumneavoastră Carol Gabriel să vă urmeze...

- Da, anul acesta el termină UNATC, urmează doi ani de masterat. Şi a jucat deja în şapte spectacole de autori mari: Shakespeare, Moliere, Caragiale, adică a intrat în profesie. Toate în regia lui Victor Ioan Frunză, cu o echipă foarte unită, n-o să iasă prea curând din formula asta, se susţin unii pe alţii!

Carol Ionescu, jucând ptima oară alături de mama sa, Magda Catone, în decembrie 2013, la Antena 1

- I-aţi fost, ca părinţi, primii profesori de teatru? Îl duceaţi de copil la spectacolele în care jucaţi?

- ”Ce se naște din pisică”... Mama sa de-acasă şi de la teatru l-a sfătuit, adică  eu, cu toată puterea exemplului. Ce pot eu să-l învăţ? Să fie o persoană serioasă, dedicată, să înţeleagă ce înseamnă devotamentul, să fie un om de caracter. Lucruri pe care în profesia asta, dacă nu le ai...

- La ce vârstă l-aţi dus la teatru, la repetiţii?

- Era o vorbă, că e bine să-ţi împărtăşeşti copiii în fiecare duminică, la sfânta liturghie, şi vorbeam cu o prietenă, spunea că al ei e împărtăşit din burtă. Şi Carol la fel, s-a plimbat odată cu mine, până când, la patru luni, am constatat că e mai bine să nu mai joc, până urma să nasc.

- Ce jucați pe atunci?

- Jucam într-un Moliere, în ”Soţul încornorat” (”Soţul păcălit”, n.red.), alături de Şerban (Ionescu), de Dorina Lazăr, de Puiu Lazăr, Marian Râlea, în regia lui Dragoş Galgoţiu. Un spectacol de un mare succes, de anvergură, cu care ar fi trebuit să continui în turneu la Reims, şi pentru că eu aveam cadoul ăsta aşa mare, cu Carol, n-am mai plecat şi a fost aşa, apropo de întâmplări frumoase, un moment: la ora începerii spectacolului, pe la şapte şi douăzeci, colegii mei spuneau că s-a făcut linişte în cabină şi unul dintre ei a spus: ”Eu cred că naşte Magda.”  Erau toţi cu gândul la mine, comuniunea aceasta am simţit-o, a fost o epocă foarte fericită.  

- Dintr-o familie cu mamă şi tată actori, am putea să-i spunem... Carol al III-lea!

- Chiar vorbeam cu el într-o seară şi m-a întrebat: ”Mama, crezi că eu aş putea să iau Oscar-ul?” Eu i-am spus aşa, liniştită: ”Nu, mamă, n-o să iei Oscar-ul.” Dar el: ”Da´să ştii că eu tot mă gândesc că poate îl iau...”  Şi m-am gândit: cu cât îţi pui ştacheta mai sus, cu atât faci mai mult... Până la urmă nu contează rezultatul meciului, ci parcursul cât mai interesant. Aşa-i şi viaţa: important e să ajungi la capăt aşa, curat şi să speri...

- Am văzut că fiul dumneavoastră a jucat şi la Metropolis, cu cronici bune, un rol simpatic, în travesti.

- ”În visul unei nopţi de vară”. Iar în ”Scrisoarea pierdută” joacă Pristanda, cum a jucat şi tatăl lui.

- Aţi debutat în film din ´81, în regia lui Lucian Pintilie, regizor de teatru, în primul rând - o şansă!

- A fost o epocă foarte frumoasă pentru mine. Debutul meu a fost însă cu Iosif Demian, un cineast care trăieşte acum în Sidney, care este şi profesor, şi regizor, şi opertator de informaţie. Filmul se numea ”Baloane de curcubeu” (fim după opera lui Fănuş Neagu, cenzurat, ”masacrat”, interzis de câteva ori - n.red.). Am jucat atunci alături de Dorel Vişan, în rolurile principale.

- Aţi făcut de toate: şi teatru, şi film, şi film de televiziune, dar şi ceva ce mi se pare întotdeauna dărnicie la nişte actori cu mare succes la public: dublaje. Un glas căruia nu i se vede faţa...  Aţi dublat, de pildă, într-un film de Disney, o vrăjitoare.

- A fost foarte plăcut şi am bucuria când mai întâlnesc copii, chiar şi de peste mări şi ţări, pe unde au ajuns poveştile, şi mă recunosc, mă îmbrăţişează ca pe acel personaj din desenul animat, pe care l-au văzut. Ei, am avut o discuţie foarte frumoasă cu tine, că ai descoperit toate compartimentele, aşa... Că te-ai documentat, ţine de profesie...

- Ţine de politeţe, mai ales când întrebi pe cineva care face lucruri frumoase... Măcar un lucru vă mai întreb: este un rol anume pe care aţi fi vrut să-l jucaţi şi în care speraţi să fiţi distribuită?

- Don Quijote, mă regăsesc în mentalitatea lui, în felul ăsta al lui de a fi temerar şi visător, pentru că el nu este un personaj feminin sau masculin, este o modalitate de a trăi, un fel de-a fi. E un personaj care merită toate atenţia, ca şi cartea lui Cervantes.

- Asta spune ceva şi despre cum sunteţi pe dinăuntru...

- În orice caz, e un ideal utopic pe care l-a lansat Cervantes în romanul lui. Citeam acum o carte a lui Borges, foarte frumoasă, care spune că fiecare carte e un univers, care atâta vreme cât stă în raftul bibliotecii nu înseamnă nimic, dar de îndată ce ai deschis-o intri într-o lume care te fascinează. Asta este calea!