Duminică, 26 martie, de la ora 19,00, Sala Mare a Teatrului Dramatic “Fani Tardini” se deschide pentru un spectacol care are, cum se spune, “ceva nou (şi neaşteptat), ceva vechi (şi nobil).
(Pre)văzută de William Shakespeare drept comedie romantică, “Visul unei nopţi de vară” (A Midsummer Night's Dream), celebra feerie scrisă pe la 1590 şi îndrăgită în lume de generaţii de actori tocmai pentru generozitatea ofertei: actorul poate deveni aici magician, patetic sau poate parodia. În regia lui Eugen Gyemant, tânărul regizor al Teatrului de Comedie Bucureşti, avem acum, pe scena Teatrului “Fani Tardini”, şi respect pentru text (în mare măsură), parodie şi deloc vulgaritate (doar aluzii gustate; chiar dacă frivolităţi se practicau şi pe vremea lui taica Will). Cu destul şoc, în sensul bun, spectacolul se încheie cu o ieşire la aplauze regizată minuţios, cum nu prea mi-a mai fost dat să văd! Multe aplauze vin din jocul actorilor (primul aplaudat, care a ţinut-o tot aşa, în succes, a fost Ion Moldoveanu. Ar trebui remarcată şi acum toată distribuţia numeroasă (17 nume!) şi tânără, deci energică, alături de doi mai îndelungaţi actori, Tamara Constantinescu şi Lucian Pânzaru. În Oberon, regele zânelor ar trebui remarcat cum Pânzaru stăpâneşte arta firescului frazei, acolo unde alţii s-ar lăsa (se)duşi de muzicalitatea versului şi ar turui. Emblematic, Vlad Volf rămâne pe retină, periculos, fascinant, amuzant: gest, mişcare felină. Abia aştept să văd şi cealaltă distribuţie, unde apare Oana Mogoş (am apreciat-o pentru excelentul joc recent din “FAT-PIG”!), tot în rolul “zânului” Puck. Simpatic foc, diferit ca joc faţă de cum ne-a obişnuit, Cristian Gheorghe e de nerecunoscut, un fel de Depardieu pămpălău. Mi-au plăcut iarăşi Vlad Ajder, Ciprian Braşoveanu, Dan Căpăţână sau Răzvan Clopoţel, care ştie să nu fie strident, ieşind în faţă, dar mimica sa trebuie urmărită!
Merită văzuţi actorii Carmen Albu, Cristina Uja Neagu, Flavia Călin, Elena Anghel, Radu Horghidan, Aureliu Bâtcă.
E vizibil efectul contribuţiei actorilor la ingeniozitatea regizorul care i-a lăsat să ofere toată nebunia frumoasă a jocului şi a joacei, aşa cum i-o fi plăcut şi tânărului Will (avea vreo 25 de ani când a scris piesa) jucându-se, la Teatrul Globe, cu zâne şi spiriduşi mai realişti decât muritorii cei fandosiţi, cu meseriaşi care se dedau la arta scenică (să fi fost o modestă autoironie a dramaturgului?), într-o Atenă inventată, a miturilor. Şi trupa lui Shakespeare improvizând şi actualizând, desigur, tot aşa cum s-a petrecut şi la Galaţi, cu Oberon manipulând iubirea mai dihai decât, acum, Hollywood-ul, cu demonul zglobiu Puck, un fel de Pan, cu bădăranii fraieri Poponeţ, Botişor sau Gutuie, cu duci, zâne şi dulgheri. “Ce, eşti la Cântarea Angliei”, apare acum o trimitere la perioada tragicomicului comunist. Iar în coloana sonoră, apare şi Mendelssohn Bartholdy, susură şi jazzul.
Sigur, fără să fie un lucru inedit, spaţiul scenic trece, firesc, prin sala de spectacol. E folosită şi trapa! Puţină magie uimeşte atunci când scrisorile se aprind singure şi explodează în aer. Machiajul, subtil (conturarea, în stil antic, a ochilor), hainele oarecum actuale ale personajelor, cu excepţii: uniformele lui Oberon şi Puck, dintr-o realitate paralelă, ca şi valizele (sic!) argintii, simbolice. Un decor solid, neutru, sugerând şi manejul, şi agora (autoare -ale scenografiei sunt surorile Bianca şi Sabina Veşteman).
Spectacolul merită văzut!
În foto 1 - actorii Cristian Gheorghe şi Ion Moldoveanu, foto 2 - actorii Dan Căpăţână şi Vlad Volf:
