O amuşină plin de curiozitate. După miros, era o femeie din acelaşi klan cu el, dar adia puţin diferit mirosul pielii ei, un miros mai dulce decât era obişnuit. Mirosul lui era mult mai aspru, mat, dacă ar fi să îl comparăm cu vreo culoare a spectrului. Sudoare, izul pletelor în care căzuseră nişte flori de tei, mirosul care rămâne după o ploaie acidă proaspătă, un miros tare al hainei de piele şi cel al pantofilor noi. Dar Mathilde îl fulgeră cu privirea şi Amadeo îşi întoarse din nou nările spre iubita sa. Uşa pubului sfârâi puţin, rulând ca să le facă lor destul loc. Amadeo intră primul, urmat de Mathilde şi de mirosul ei dulce. Asta îi plăcea lui cel mai mult: cum mirosea ea. Simţi însă şi un miros neliniştitor, străin de klan. Îl identifică după miros pe străin, un miros puţin acid, greţos chiar: se simţea deci că acela venea mai de departe. Străinul respectase însă legea bunului-simţ şi se aşezase într-o zonă olfactivă mai depărtată. Şi, oricum, vacuumatoarele trăgeau aerul bine. Poate nici celuilalt nu-i plăceau mirosurile lor, dar ducă-se-n klanul lui de nenorocit! Din cauza unora ce el, ori cu miros şi mai tare, ca de tabac vechi şi ud, trebuia uneori să ocoleşti câte un cvartal întreg, căutând efluvii mai prietenoase ori măcar mirosuri suportabile.
"Pe mine nu m-ar deranja mirosul băiatului, de nu şi-ar unge degetele cu prea multă Alifie", şopti ea. "Înţeleg că le are crăpate, ca noi toţi, de la aburii acizi: doar e abia septembrie şi vom avea parte de ploi aşa acide până-n mai. Dai cu Alifie, suporţi, dar trebuie să te gândeşti şi la alţii atunci când ieşi în public, să pui unsoare mai puţină şi cu miros mai puţin răzbătător!". Amadeo se încruntă: "Mathilde, tu, care ai terminat Istoria, poţi să-mi spui dacă e adevărat că Înainte oamenii aveau mirosul mai puţin sensibil decât câinii? Cic-ar fi fost ceva de la nişte glande, de la dereglări de metabolism, ceva cu haleala, cu aerul sau radiaţiile, aşa ceva…". Ea se bâlbâi puţin: "Ame, ce este sigur e că acum trei sute de ani oamenii simţeau numai mirosurile mai penetrante, nici măcar duhorile de azi nici nu le-ar fi simţit. Ba se spune că existau şi oameni care îşi pierdeau, accidental, complet mirosul!". Ea coborî vocea şi mai mult: "De cauze nu pot fi sigură, că au cenzurat cauzele Schimbării, dar soluţia adunării oamenilor în klanuri cu acelaşi tip de mirosuri preferate, compatibile, a venit abia după anul 2170…".
Ilustrație de Victor Cilincă
