"Da' domnul ăsta drăgălaş cam ce-nvârte? Arată a artist, poate tenor-ceva, sau violonist", îmi şopti acum femeia aceea drăguţă, încă tânără, care îşi spunea Clara şi nu o mai văzusem până atunci pe la noi. "E pianist, într-adevăr", îi răspunsei. "Uite ce degete lungi are!". Tipa zâmbi, părea fată bună, poate puţin naivă, păcat că începuse să-i cam treacă vârsta aceea a strălucirii, când toţi bărbaţii întorceau după ea capul. Ea îşi privi degetele: şi ale ei erau destul de lungi. "Cânţi la pian, la acordeon?" - o întrebai curios. "Noo, sunt o gospodină. Nu se vede?". Apoi se întoarse la subiectul din staţia de metrou: "Ăsta, pianistul, de ce s-o fi grăbind aşa? Mereu se uită la cât e ora". Da, chiar puteam să o lămuresc, pentru că ştiam şi nu era nimic de ascuns: Alex, prietenul meu, se grăbea la un casting. La cum îl ştiu eu, că ăsta geme de talent, era o bagatelă să primească rolul pianistului din film, dar el tot avea mari emoţii.
Alex se întoarse spre mine şi o văzu. Zâmbi spre ea ca omul binecrescut şi se apropie. Clara îi întoarse frumos zâmbetul. Un zâmbet foarte deschis. "Nu ştiu de ce, da' am senzaţia că ai uitat să faci ceva foarte important, nuuu?". Şi îl apucă de mână. El împietri, ca hipnotizat, apoi tresări, ca şi cum l-ar fi curentat. "Fugi, George, hai să fugim!", îmi spuse, în timp ce aproape mă târî spre nivelul următor. O înjurase urât pe ciocolăţica aia de femeie, nostimă şi caldă, încă tânără, dar greu să răzbată pe bune în industria spectacolului.
Ne oprirăm la un bar şi plăti el. Două duble, fără apă! "Mă, acuma chiar c-ai să pierzi castingul ăla, prin neprezentare! Şi dacă-ntârzii, la fel, faci impresie proastă din prima!". El îşi şterse fruntea: "Puteam să pierd şi mai mult! Dar acum ştiu să le simt, să scap: asta era o Noimă!". "O ce?". "O mutantă nenorocită, nici măcar de pe planeta noastră. Doar că seamănă periculos de mult cu noi. Au însă un simţ special al altei soarte bune: dacă specificul i se potriveşte - ai văzut ce degete avea, cântă şi ea! - îţi intră în soartă! Nu ştiu cum fac, dar tu schimbi pur şi simplu macazul, te răzgândeşti, ţi se pare o idee bună să renunţi la un vis, la un examen, să nu mai cumperi maşina care îţi place, să uiţi copilul tău drag. Şi intră ea: devine ea un fel de tată al copilului, dacă îşi doreşte mult un copil, cumpără ea maşina, ultima de această marcă din oraş, dă ea examen şi-ţi ea locul de adjunct manager, de pianist într-un film, de general de armată… Noimele sunt date dracului!"
Ilustrație de Victor Cilincă
