M-a abordat într-o zi, acum mulți ani, candidatul la Primărie Marius Stan. Urma să aibă o întâlnire electorală la Teatrul Muzical și mi-a mărturisit că era într-un impas: se bloca ori de câte ori trebuia să vorbească în public.
Am întâlnit alte multe persoane cărora, la început de carieră, li se opreau vorbele în gât în fața microfonului, a camerei video sau a unei mulțimi. "Știu să vorbesc", spuneau ei, "dar am atâtea emoții că mă pierd cu totul. Și lumea mă ia de prost". Iar eu nu le-am putut explica de ce până nu m-am înscris la un doctorat în comunicare, pentru care am citit extrem de mult și unde mi s-au revelat o mulțime de lucruri.
Te întrebi de ce pot vorbi normal, fluent, când nu mă văd pus în fața unei apariții publice? De ce mă intimidează publicul?
Trebuie spus că această blocare este o emoție normală, dar, dacă nu-i știi leacul, poate deveni debilitantă. Iar leacul este unul extrem de simplu, așa cum i l-am revelat lui Marius Stan, care a putut să-l pună în aplicare imediat.
Secretul este să-ți pregătești discursul dinainte, să-l gândești într-un moment de liniște. Și dacă bănuiești că nu-l vei reține pe de-a-ntregul, să-ți notezi ideile principale ori pe o hârtie, ori pe cartonașe aranjate în ordinea subiectelor.
Următorul pas este modul în care te adresezi audienței; în mod obișnuit, vorbești de la om la om. La interviu, fie el de presă sau pentru angajare, trebuie să te adresezi conlocutorului ca și cum ți-ar fi o cunoștință apropiată, dar fără familiarisme.
Pe scenă ori la tribună, trebuie să vorbești, pe rând, persoanelor din public pe care le cunoști, plimbându-ți privirea de la unul la altul. Spectatorii nu vor sesiza și, din cauza tonului apropiat, vor crede că te adresezi fiecăruia în parte.
