În publicistica sa, Poetul nepereche, Marele Eminescu, a lansat o genială sintagmă afirmând că Dunărea împreună cu Carpații și cu Marea Neagră alcătuiesc Sfânta Treime a românilor. Fără a fi adeptul determinismului geografic, îl invocăm referitor tot la spațiul românesc pe Răzvan Theodorescu, care lansează o altă fericită expresie, concluzionând că România este un triunghi al munților și un pătrat al apelor. Anterior, Johanathan Gottfried Herder în ”Idei despre filozofia istoriei omenirii" conchidea, consensual, că Mările, munții și râurile sunt limitele naturale ale națiunilor, obiceiurilor, limbilor, regatelor, cât și ale teritoriilor, iar în cele mai mari revoluții, ele au fost linii directoare sau hotare ale istoriei lumii. Dați fluviilor un alt curs, lanțurilor de munți o altă direcție, malurilor mării alte contururi: și aceasta va fi suficient pentru a schimba în întregime și pentru totdeauna formele de dezvoltare a omenirii pe acest teren nesigur pe care se succed națiunile.
Apa dulce, o materie primă critică: doar 2,7 la sută din toată apa de pe glob! (III)
Am evocat rolul factorului geografic pentru că treimea naturală a României, pătratul apelor și triunghiul munților este fundamentală pentru neamul românesc și, cu toate acestea, nu dispun de monografii și de propriile enciclopedii, deși aproape toate lucrările când se referă la spațiul național îl definesc ca fiind carpato-danubiano-pontic. În privința Amazonului Europei, deplângem faptul că, până acum, nu a apărut nicio lucrare monografică de referință, care să cartografieze bazinul hidrografic dunărean, să decodeze fizionomia spirituală danubiană și să prezinte, exhaustiv, întreaga problematică specifică.
Matricea tuturor posibilităților de existență
În "Chestiunea Dunării", inegalabilul lorga, vrăjit de mirajul Dunării, mărturisea: "Marele fluviu m-a atras întotdeauna și a fost și este dispus oricând și pentru oricine să-și spună povestea. Dar trebuie să știi și să vrei să o asculți". Pentru a-i asculta povestea este necesar să dăm curs îndemnului kantian, din partea finală a "Criticii rațiunii pure", care afirma sentențios: ”Tot interesul rațiunii este cuprins în următoarele trei întrebări: Ce pot ști?, Ce trebuie să fac?, Ce-mi este îngăduit să sper?”.
Dacă îmi este îngăduit să sper, pentru a putea ști, ar trebui să fac un elogiu spațiului dunărean, ţinut al lui Poseidon, născut și prosper sub semnul Dunării imperiale, fascinantă și misterioasă! Cunoscător profund al alchimiei acvatice, Mircea Eliade sublinia, nu întâmplător, că apa simbolizează totalitatea virtualităților, fiind matricea tuturor posibilităților de existență. Apele simbolizează regenerarea, noua naștere și astfel sugerează viața, apa vie, sursa vigorii și eternității.
Pentru stilistul Fănuș Neagu, Dunărea - "jugulara Europei" - devine, din perspectiva triplei interogații kantiene, granița dintre două lumi, dintre două continente evanescente (Răsăritul și Apusul), dintre două spații, cel profan și cel sacru, personal. “Balcania” semnifică un tărâm fictiv, descriind acea lume a granițelor, a sfârșitului de civilizație și a începutului de lume mitică. Răsăritul și Apusul sunt marginile acestui ducat al scriitorului.
Dunărea, brâul Europei și temelia noastră pe care ne sprijinim istoria și speranța, însumează atâtea povești, încât multe generații se vor inspira din filonu-i inepuizabil, pentru a cânta iubirea de neam, frumusețile naturii și vijelia clocotitoare a acestei ape mângâiate de zei.
Spațiu matrice cu plăsmuiri mitice, miraj al apei primordiale, topos al tuturor intereselor și tărâm al cutezanței și reveriei, geografie spirituală cu aura levantină și impulsuri septentrionale, teritoriu de legendă și bazar balcanic, rasă europeană cu inflexiuni orientale, microcosmos pitoresc cu accente picarești, o lume captivantă populată de mituri urbane sau de drame mercantile, un microunivers cosmopolit cu pecete autohtonă, acestea ar fi reperele identitare ale Dunării iubite. Evident, din acest creuzet nu lipsesc miturile, legendele, baladele și enigmele care potențează imaginația și întrețin fabulosul, într-o lume adesea grăbită și insensibilă, nu numai la chemările spiritului, dar și incapabilă să se debaraseze de unele stereotipii.
Un sanctuar în care trebuie să pătrunzi cu evlavie
Mirajul Dunării, acest colos plin de fabulos și de mister impune respect și presupune cunoaștere, recunoaștere și promovare pe măsură. În curgerea fluviului, Paradisul terestru cu cotloane idilice dominate de o pace primordială, alternează cu vibrația civilizației, cu zgomot de ancoră și hărmălaie de bazar oriental. Dunărea este un sanctuar, un topos în care trebuie să pătrunzi cu evlavie, bucurându-te de armonia și farmecul naturii. În fond, limbajul comun al bucuriei și al frumosului ne leagă pe toți, indiferent de limba pe care o vorbim și de credința pe care ne-o asumăm. Nu trebuie decât să te lași legănat de valuri, pe drumurile de apă ale fluviului, ca să înțelegi că nu te poți simți decât privilegiat de tot ceea ce vezi în jurul tău. Cu toate acestea, Împărăția apelor și regatul natural danubian sunt zguduite, prea des, de convulsii geopolitice și de panidei care zbuciumă lumea și agită apele.
Altădată, fluviul, considerat “a opta mare a Europei”, provoca și definea o altă identitate. Pe bună dreptate, savantul Simion Mehedinți afirma în monumentala sa lucrare “Geographiea”: “Dunărea a fost, cum zic cărturarii, axa vieții neamului nostru” și că “vecinii ei cei mai vechi noi am fost. Pentru strămoșii noștri daci Dunărea era «râul sfânt», cum era Gangele pentru indieni”.
Spiritul Dunării a fost, în timp, și graniță, hotar, frontieră, dar, mai ales, o adevărată “poartă comercială” între nordul baltic și sudul balcanic, între vestul manufacturier și estul mătăsii. Spațiul românesc a fost prins în vârtejul panideilor, care au generat efecte majore asupra locuitorilor săi. Din păcate, până acum, nu s-a relevat suficient importanța situării României în zona danubiano-pontică.
Ținut al lui Poseidon, spațiul dunărean s-a născut și prosperă sub semnul apei. Dunărea imperială, fascinație și mister! Toți marii noștri folcloriști, Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Moses Gastner, Ion Aureliu Candrea, Elena N. Voronca, Artur Gorovei, Ion Mușlea, Simenon Mangiuca, Romulus Vulcănescu, au publicat mituri cosmogonice, care vorbesc despre apă ca element primordial.
Dunărea şi-a găsit locul chiar şi în celebrele „profeţii” ale lui Nostradamus, de acum mai bine de 500 de ani. Predicțiile sale se referă la faptul că: ”În Dunăre şi Rhin va veni să bea/ Cămila cea mare, şi nu e pocăinţă/ Ronul va tremura mai tare decât Valea Loarei/ Şi în apropiere de Alpi, Cocoşul îi va ruina”. Premonițiile sale, revenite în actualitate în aceşti ani, pe fondul problemei imigranţilor din statele arabe, trimit la sutele de mii de locuitori ai Islamului ajunși inclusiv pe teritoriul Germaniei, statul de unde izvorăşte fluviul.
Graniță între Europa central-orientală și Europa balcanică
O contribuție deosebită la studierea Regelui fluviilor europene a avut-o geopoliticianul Nicolae Alexandru Rădulescu, în viziunea căruia poziția geostrategică a României trebuie analizată pornind de la statutul geopolitic al Dunării: de “drum” fluvial; graniță între Europa central-orientală și Europa balcanică și element de polarizare politică a statului românesc. Concluzia ce derivă din demersul său geopolitic, sintetizată magistral în lucrarea Probleme Românești Dunărene (1942), este că navigația pe Dunăre s-a putut face în deplină libertate numai în perioadele în care rușii au fost îndepărtați de la gurile Dunării; principiu atât de valabil și astăzi. Cu toate acestea, cu onestitate, trebuie recunoscut „rolul Rusiei în geneza capitalismului dunărean ca de necontestat, fiind unul din paradoxurile modernității românești”.
N. Al. Rădulescu a demonstrat într-un amplu studiu consacrat Poziției geopolitice a României (1938), apartenența noastră la spațiul central-european. Unitatea fizică, umană și economică a pământului românesc era argumentată și prin dispunerea radiar-concentrică a rețelei hidrografice, având în întregime surse carpatice (țară carpatică), colectori secundari marginali și cu un singur colector principal: Dunărea (țară dunăreană), ce debușează în Marea Neagră (țară pontică), “poarta” de legătură cu întregul mapamond.
Oraşele dunărene, mai importante decât Capitala
În secolul al XlX-lea, Dunărea, pe fondul unei acute nevoi de resurse alimentare primare, a făcut ca cerealele românești să constituie o atracție extrem de ieftină, la concurență cu hinterlandul rusesc nord pontic. Ștefan Zeletin, teoretician al liberalismului românesc, susține că la temelia edificiului României moderne stătea prozaicul sac de grâu. Același Zeletin nota în lucrarea sa „Burghezia română” că: “În procesul de naștere a României moderne trebuie să se deosebească două mari curente: unul zgomotos, dar superficial, anume al ideilor liberale care plecau de la Paris spre București și Iași; altul tăcut, dar adânc, care pleca de la Londra spre Galați și Brăila, curentul economiei capitaliste engleze.”
Astfel, orașele dunărene, prin amplasarea lor strategică, au ajuns să fie considerate, cel puțin din punct de vedere economic, mai importante decât capitala. În ceea ce privește cadrul temporal, noi, marginalii, cum specifica Noica, stăm prost cu timpul cel îngust, timp linear și al prezentului. De aici, Vasile Băncilă deduce ca temporalitate provizoriul, precizând că acesta este categorie universală în România. Asumând viziunea asupra timpului a colegilor săi de generație, Petre Țuțea rostește sentențios, noi, românii, trăim în posibil și nu în real, ceea ce ne îndreptățește să conchidem că afirmația este valabilă și pentru danubieni (cu toate că mercantilismul, pragmatismul și spiritul antreprenorial, specifice orașelor porturi, presupun o altă atitudine față de timp!).
Pentru o convergență a celor trei fețe ale timpului pledează Mircea Malița în Zidul și iedera: În sufletul unui popor trebuie să intre atâta trecut cât să-i dea sentimentul propriei identități și atâta viitor cât să-i ascută gustul și promptitudinea inovării. Dacă proporția este bună, la punctul de întâlnire a trecutului cu viitorul, se naște fâșia îngustă de prezent activ și rodnic. Sper să ne fi debarasat de lentoarea orientală, să fi abandonat procrastinarea și încremenirea în proiect pentru a construi durabil și temeinic la Dunărea de Jos.
Tradiție de navigație mai degrabă modestă
În aceste circumstanțe se impune depășirea altei metehne autohtone: aceea că, în unele perioade istorice, românul nu a fost un bun navigator. Nici Dunărea, nici Marea Neagră nu i-au trezit apetitul pentru peregrinări acvatice. Totuși, nu se poate susține ideea că în spațiul românesc nu a existat o oarecare tradiție de navigație, dar aceasta a fost mai degrabă modestă. Pentru comparație, este suficient să ne gândim ce flote aveau în epocă grecii și romanii, ulterior turcii, rușii etc.
În Țările Române, navigatorii, armatorii, pescarii și negustorii pe Marea Neagră și pe Dunăre au fost mai ales străinii (genovezii, venețienii, grecii, turcii, armenii, austriecii, rușii etc.). De-a lungul veacurilor, Dunărea a fost mai degrabă un „fluviu turcesc“, aşa cum Marea Neagră a fost (şi a rămas) un „lac rusesc“. „Dunărea împărătească“ - preamărită de giurgiuveanul Ion Barbu - curgea „în durata lumii turce“ (Isarlîk, 1925).
Adevăratul punct de inflexiune în schimbarea priorităților l-a reprezentat Tratatul de pace semnat în 1829 la Adrianopole/Edirne, în urma războiului ruso-turc (1828-1829). Prin acest tratat se acorda Principatelor Române mai multă autonomie, se prevedeau printre altele: libertatea comerţului exterior, şi anume abolirea monopolului turcesc asupra negoţului, mai ales cel cu cereale; dreptul de a folosi porturile dunărene; desfiinţarea raialelor turceşti de pe Dunăre (Brăila, Giurgiu, Turnu).
Dezvoltarea precară şi tardivă a navigației a generat și faptul că nici mitologia română nu este bogată în simboluri acvatice (iar unele dintre ele sunt împrumutate din alte tradiții) și nici în eroi legendari rătăcitori pe mare, precum Ulise în tradiţia greacă, Brendan The Navigator în cea celtică sau Sinbad Marinarul în cea arabă.
Se pare că, între spațiul mioritic și cel maritim, românul l-a preferat mai întotdeauna pe cel dintâi. Dacă acceptăm termenii lui Lucian Blaga, trebuie să constatăm - odată cu el - „solidaritatea sufletului românesc cu spațiul mioritic“, și nu cu cel maritim; cu toate că și acest din urmă peisaj este un „spațiu-matrice, indefinit ondulat“. Între dealuri și valuri, țăranul român le-a ales pe primele. Într-o exprimare ludică: nu naval,/ ci pe cal,/ nu pe val,/ ci pe deal.
Civilizaţia urmăreşte apa, apa generează civilizaţia
Evident, dezvoltarea navigației, prosperitatea porturilor, piscicultura, construcțiile navale, acordarea statutului de porto-franco sau de zonă liberă cu reglementări internaționale sunt argumente pentru punerea în valoare a resurselor Dunării. Este o confirmare a faptului că danubienii au înțeles și s-au adaptat la realitățile Dunării, ghidându-se cu iscusință, în destule situații-limită, după mesajul unui aforism al lui Jimmy Dean: Dacă nu pot schimba direcția vântului, pot schimba poziția velelor, astfel încât să ajung întotdeauna la destinația dorită. De asemenea, nu de puține ori, locuitorii din proximitatea Dunării au fost nevoiți să recunoască oarecare justețe în mesajul lui Gnaeus Pompeius (c. 75 - 45 î. H.), Navigare necesse est, vivere non est necesse (A naviga este necesar, a trăi nu este necesar), care, la figurat, pare un nonsens, dar la propriu probează una din coordonatele vieții marinărești, care acceptă că există și lucruri care valorează la fel de mult ca viața.
Rezultă din cele afirmate anterior că civilizaţia urmăreşte apa, deși, de fapt, apa este cea care generează civilizaţia. Arteră navigabilă majoră a continentului, Dunărea a avut un rol fundamental în constituirea destinului ţărilor pe care le traversează. Ca sursă a vieţii, ca matrice originară, sugerează un destin european comun. Situaţia geografică a fluviului defineşte ”axa de deplasare” generală, care leagă Vestul cu Estul, centrul cu provincia, patria cu străinătatea. Din motive de „istorie naturală”, Dunărea este unul dintre cele mai cosmopolite fluvii din Europa, parcurgând spaţii germanice, romanice şi slave. Dunărea poate fi calificată ca un loc de tranziţie - geografică, istorică, de comerţ şi de cultură, cu caracter compozit. Coordonata cosmopolită vizează trecerea şi depăşirea identităţilor, a exploziei limitelor, a demitizării. Dunărea reprezintă, aşadar, un topos inconfundabil prin statutul pe care i-l dă poziţia sa geografico-istorică şi culturală aparte, la care s-au raportat numeroşi artişti şi scriitori. Identitate de frontieră, Dunărea este un creuzet care însumează prezenţa diverselor componente naţionale şi culturale, „un spaţiu în care culturile s-au întâlnit şi s-au separat, ca pe orice frontieră, ce poate însemna loc de trecere, dar şi barieră”. Atrăgătoare prin amplasarea şi pitorescul său, „Dunărea coagulează neamuri din toate punctele rozei vânturilor”. Râu de întâlnire a marilor culturi şi de confruntare a politicilor majore, Dunărea este un râu-punte. Aşa cum naşte şi creşte din toate aporturile ţărilor traversate, aşa s-a constituit cultura europeană de-a lungul veacurilor prin contribuţia tuturor popoarelor de pe continent. Nu există fluviu care să fie numit cu atâtea nume diferite de riveranii săi şi nu există cultură care să se fi îmbogăţit precum cultura europeană din atâtea culturi particulare.
Iată de ce, cadru pentru deplasări şi transport, spectacol pentru călători, obstacol sau liant pentru politicieni şi militari, Dunărea devine motiv constitutiv al cadrului descriptiv în literatură, muzică, pictură şi folclorul popoarelor riverane. Şi iată de ce poziţia centrală a acestei frontiere fluviale şi apartenenţa sa la cultura central-europeană generează studii de diferit ordin care, pornind de la delimitarea spaţiului danubian (topos geo-politic, model cultural şi matrice mental-afectivă), analizează specificitatea stilurilor de creativitate literară din această zonă de contact etnic, fenomenele de întâlnire, de colaborare şi de confruntare a acestei creativităţi.
Dunărea simbolizează problema unei culturi care se elaborează în mod dialectic între acelaşi-ul şi altfel-ul. Aceeaşi apă curge la Ratisbona (Regensburg), la Budapesta şi la Galaţi, dar cu nuanţe chimice, geografice, istorice, simbolice, diferite şi aceasta este ce constituie mirajul și miracolul Regelui fluviilor europene.
