"O poveste adevărată întâmplată în comuna Smulţi, în 1944. După 23 august. Eram copil, am făcut clasa a I acolo, iar în curtea Primăriei era un mormânt al unui soldat sovietic", şi-a început povestea gălăţeanul Gheorghe Toma, care mi-a mărturistit că tare îi place istoria. Dar, se vede, tare îi mai place şi să povestească, cu şarm. Are şi ce!
23 august, înainte de Revoluţie, se scria cu A mare, iar tancurile făceau parte din defilarea la care erau obligaţi să participe, alături de militari, şi civilii, chiar şi copii. Toată lumea ştie câte ceva despre acea "iepocă", acum o să puteţi citi "doar" alte câteva interesante relatări despre cum s-a simţit istoria la Dunărea de Jos şi o să vedeţi cum istoria "predată" în familie lasă urme adânci şi frumoase în educaţie.
Gheorghe Toma are un tricolor care fâlfâie pe "catargul" Skodei sale. Am stat de vorbă la o partidă de tenis la care pensionarul plin de umor îşi arătase fair-play-ul ce ţine tot de educaţie.
Gheorghe Toma a reparat televizoare, la Cooperaţia Meşteşugărească - o meserie liberală deci. Mi-a povestit, între două game-uri: "Era un soldat sovietic îngropat acolo - cu o caschetă în vârful crucii; ei nu aveau cruce ortodoxă. Pe noi ne duceau, pionieri fiind, la mormânt. Care era povestea acestui soldat: au venit ruşii şi au petrecut câteva zile în sat. La vreo săptămână, într-una din zile, un copil se duce să vadă via. Smulţiul e aşezat pe o vale, pe acolo trece Suhurluiul şi exact în capul satului izvorăşte acest râuleţ, iar satul e pe o parte şi pe alta a lui - frumos, ca toate satele din părţile noastre".
Interlocutorul meu povesteşte foarte frumos - nu degeaba, copil fiind, l-a ascultat, cu ochii cât cepele şi urechile ciulite, la Palatul Cotroceni, pe atunci Palatul Pionierilor, pe Sadoveanu. Scriitorul le-a citit atunci copiilor din Creangă… Gălăţeanul a avut şansa să-l întâlnească şi pe marele actor Vraca, a fost şi în milionul acela de oameni care au însoţit-o pe Maria Tănase pe ultimul drum. Educaţia se face în mare parte din exemple!
"Şi copilul s-a dus să vadă dacă-i coaptă poama", îşi continuă povestitorul cruda şi de neînchipuit poveste. "Acolo, la o colibă, vede doi nemţi - rătăciţi săracii, fugiţi, vă daţi seama. Copilul a anunţat primarul: "Nene, am văzut doi nemţi!". Ruşii au aflat, au început să înjure, s-au urcat într-o maşină, mai mult beţi, şi s-au dus să-i facă pe ăia praf. Nemţii, foarte atenţi, când i-au văzut, au început să-i pârâie şi pe unul din ruşi l-au omorât. Nemţii au fugit. Ruşii au venit înapoi, au luat tancul şi s-au dus pe celălalt versant al satului, ca de acolo să-i bombardeze pe fugari. Şi văd ei două mogâldeţe în depărtare - "a, nemţii!". Şi pac, pac, pac, i-au făcut praf pe ăia! Şi s-au dus cu tancul, să vadă ce-au făcut. Ce credeţi că era? Doi bieţi săteni, la vreo 40 de ani, soţ şi soţie, care se duseseră să vadă în ce stadiu era porumbul. Mie mi-a rămas în cap întâmplarea asta, povestită de oamenii de-acolo…". Evident, sovieticul s-a ales cu mormânt la Primărie, bieţii săteni nu au avut parte de vreun monument.
În ´58, când s-au retras trupele sovietice din România, soldatul rus îngropat în curtea Primăriei a fost deshumat de familie. Au venit şi i-au luat oasele: era o familie de "başbuzuci" d-ăştia, cu şalvari, ce ştiu eu, kârgâzi - ceva. Aveau ochii oblici".
Famila povestitorului are legătură şi cu dramele din încleştarea de dinainte de Marea Unire: "În Primul Război Mondial, bunicul meu din partea mamei, sergentul Alexandru M. Bejan, comandant de tun, a luptat la Mărăşti şi Oituz. Generalul Averescu răspundea de acel sector. Şi bunicul meu mi-a spus o povestire: în timpul luptelor, datorită lui şi trupei pe care o comanda servind acel tun, a reuşit să distrugă o companie inamică. Culmea, într-un [observator din] copac stăteau mai mulţi comandanţi, printre care s-a nimerit să fie şi generalul Averescu. Şi generalul spune: "Comandantul tunului numărul 2, la mine!". "Să trăiţi, domnule general, sunt sergentul Alexandru Bejan, m-am prezentat la ordinele dumneavoastră!". "Brava, măi!". Şi i-a dat un pol (polul valora 20 de lei, leul fiind la paritate cu francul - n.r.). Am zis: "Bunicule, doar un pol?". "Mă, tu ştii ce puteai să faci cu polul acela? Puteai să cumperi o căruţă cu boi!". Că asta era cea mai potrivită comparaţie. Aşa era de mare polul atunci. Bunicul i-a dat banii unui ţăran de-acolo şi a venit ăla în baterie - aşa se chema compania de tunuri - cu o căruţă cu doi boi "şi am tras o beţie…".
De la dl Toma, am mai aflat câteva întâmplări din cele două războaie mondiale, pe care le vom relata cu altă ocazie.
(2)
"Aproape că-mi vine să plâng!"
Continuăm povestea istoriilor de familie ale pensionarului gălăţean Gheorghe Toma - care e în multe laturi totuna cu istoria Ţării. Cu umor şi cu patimă, cu emoţie şi respect pentru cele ce au fost ca să fim noi azi, îmi povestise despre bravul său bunic, artilerist în "Marele Război". Şi e prea fain ca să nu reproduc exact: "În Primul Război Mondial, bunicul meu din partea mamei, sergentul Alexandru M. Bejan, comandant de tun, a luptat la Mărăşti şi Oituz. Generalul Averescu răspundea de acel sector"...
Şi îmi deapănă mai departe amintirile povestite cândva de bătrânul oştean, care a ajuns acum aproape un veac până la Budapesta, odată cu trupele române care eliberau capitala Ungariei de sub stăpânirea sângerosului dictator bolşevic Bela Kun, salvând totodată şi viitorul Europei…
Şi i-a povestit sergentul Bejan nepoţelului:
"Odată, a venit la noi pe front regina Maria şi i-a adunat generalul Averescu pe cei mai bravi. Printre care şi sergentul Bejan, care era bunicul meu. L-am întrebat pe bunică-meu cum a fost. "Păi, trecea regina şi noi ne aşezam într-un genunchi şi îi sărutam mâna. Şi ea venea şi ne săruta pe frunte…". Aproape că-mi vine să plâng! Să vă spun cum decurgea ceremonia: ei îşi scoteau caschetele din cap, îi sărutau mâna, ea îi săruta pe frunte.
Şi un alt amănunt: când eram mic de tot şi sărman, zic: "Bunicule, eu când am să mă fac mare am să-mi cumpăr o maşină şi am să te duc să-mi arăţi toate locurile pe unde-ai luptat…". "Hai, mă, pleacă de-aici! Mai bine ai să mâni o căruţă cu boi!". A dat Dumnezeu şi în ´75 mi-am luat o Dacie, cum îşi lua lumea atunci, şi aşa l-am dus peste tot, peste tot, peste tooot! Şi se tot uita el: "A, uite-acolo, vezi, acolo!" şi "Uite-acolo!" - şi-mi povestea ce şi cum… Şi l-am dus prin Oituz şi când am ajuns mi-a spus: "A, uite, aci era graniţa Imperiului Austro-Ungar!". Că era un om foarte deştept, cum mulţi bătrâni de-ai noştri…
Apoi, am mers la Mausoleul de la Mărăşti - cum te duci spre Soveja; şi la Soveja au fost lupte - e foarte interesant la Mărăşti. Acolo a venit Misiunea Militară a generalului Berhelot după război şi bunicul vede o caschetă cu ["cifrul regal" - iniţiala numelui, pusă "în oglindă"] dublu F, pusă în vârful crucii. Şi bunică-meu era în baston şi întreabă pe ghid, un profesor de istorie din sat: "Măi puştiule, ce înseamnă dublu F?". "Zice profesorul: "Franţa, Franţa!". "Ei, nu - Ferdinand, Ferdinand, băi!" - i-a zis bunicul. Oamenii de-atunci tare îl iubeau pe regele Ferdinand, ceva extraordinar!".
În imagine, aminitire preţioasă de familie, 1 mai 1978, cu bunicul, sergentul artilerist Alexandru M. Bejan, luptător la Mărăşti şi Oituz, alături de nepotul său, Toma Gabriel, decedat şi el între timp; foto 2 - "Regina-soldat", numită şi "Mama răniţilor"
