Vreme de mai bine de jumătate de veac, Gheorghe Costache, acum în vârstă de 89 de ani, a fost cel mai priceput în ale stupăritului în satul Vasile Alecsandri, din comuna Braniştea. Mai are şi acum stupi, dar nu la fel de mulţi ca altădată. A avut zeci de familii de albine, care-i dădeau, în anii buni, şi până la 100 de kilograme de miere. Acum e vârstnic şi e nevoit, de la o vreme, să petreacă mai multă vreme odihnindu-se. Gândul îi este, însă, tot la stupi, zi şi noapte, mai ales că n-a găsit încă pe cineva căruia să-i lase tainele prisăcii sale. "Acolo, între albine, aş sta tot timpul. Îmi sunt dragi din tinereţe şi dragi or să-mi rămână toată viaţa. Niciodată nu mi-a fost frică de ele", ne spune Gheorghe Costache.
De la buduroaie la stupul cu rame
Abia împlinise Gheorghe Costache 27 de ani când şi-a descoperit pasiunea pentru stupărit. "E o meserie uşoară şi frumoasă şi tot ce trebuie este să nu te temi de albine. Asta este prima condiţie şi cea mai importantă ca să faci stupărit. N-ai curajul acesta, n-ai cum să reuşeşti. Copiii mei toţi ştiu teorie, dar se tem de albine, aşa că n-au curaj să umble la stup. Eu, când am început, nici măcar nu le ţineam în stupi. Lucram cu buduroaie (numite şi ştiubeie - n.r.), un fel de lăzi deschide în care stăteau albinele. Erau stupii primitivi. Nu erau prea bune, din cauză că atunci când tăiam părţile încărcate cu miere, omoram şi mult puiet de albine. Cu stupii noi am început să lucrez la scurt timp şi a mers mult mai bine. Condiţiile sunt mai bune şi pentru prisăcar, şi pentru albine”, ne spune prisăcarul.
Prinsul albinelor şi grija pentru harnicele insecte
Gheorghe Costache a trăit toate etapele stupăritului. Acum, cine vrea să se apuce de apicultură poate cumpăra câte familii de albine pofteşte. Pe atunci, însă, la mijlocul secolului trecut, stupăritul începea cu atragerea unui roi de albine, adăpostit uneori prin scorburi, alteori doar aflat în trecere, prin coroana unui pom înflorit. Din scorburi se scotea roiul cu unealta numită afumătoare, iar din coroană puteau fi atrase turnând apă. Odată prinsă şi adusă în buduroaie sau în stup, familia de albine începea să producă pentru apicultor.
"În perioada de hrănire a albinelor, am avut întotdeauna îndrăzneala să deschid capacul stupilor liber, fără să pot masca de protecţie. Sunt ocupate atunci, mănâncă şi hrănesc celelalte albine, n-au vreme să te atace. Şi nici când te înţeapă, mie nu mi se pare chiar atât de rău. În peste 60 de ani, m-am obişnuit atât de mult încât nici măcar nu se mai umflă locurile în care înţeapă albinele", ne mai spune veteranul în ale stupăritului.
Printre stupi, uneltele specifice meseriei sunt aşezate la locul lor. Afumătoarea, raşchetele de curăţat rame, cuţitul de tăiat căpăceala şi aşa mai departe. "N-am citit mult despre apicultură, la viaţa mea. Dar mi-am petrecut viaţa printre albine şi am învăţat cum să am grijă de ele. Câtă mâncare să le las iarna ca să nu moară. Da, mor şi când le laşi puţină mâncare, şi când le laşi prea multă. N-a fost stupăritul o meserie a zonei noastre. Doar eu şi preotul aveam stupi pe-aici. Eu am învăţat-o de mai departe, de la un unchi al mamei. Şi mi-ar plăcea să mai spun ce-am învăţat cuiva care are curaj să îngrijească albinele care mi-au rămas”, spune Gheorghe Costache.
