O căsuţă, destul de şic, a familiei doamnnei Viorica Ranghilov... Asemănătoare altor case vechi din perioada interbelică, simple, cu un etaj, cu balcon din fier forjat, la care puteau ieşi să privească domnişoarele... Este casa în care a locuit Ovid S. Crohmălniceanu (n. 16 august 1921, Galaţi - m. 27 aprilie 2000, Berlin), critic şi istoric literar important.
Biblioteca Judeţeană "V. A. Urechia" şi-a propus recent, în parteneriat cu filiala gălăţeană a Uniunii Scriitorilor din România, cu universităţile gălăţene şi alte câteva entităţi, planul ambiţios al scrierii şi publicării unei Istorii a literaturii la Dunărea de Jos. Ei bine, noile generaţii nu vor putea trece peste faptul că şi un gălăţean a făcut parte din pleiada marilor critici şi istorici literari din România: "cazul" Crohmălniceanu.
Ziaristul Viorel Bucur, localnic din zona Portului, mi-a semnalat casa, ascunsă parcă pe o stradă cuminte, ce "se varsă" fumos, în pantă, spre Dunăre. Pe strada Portului nr. 3 (fostă Colonel Boyle, iar mult mai înainte Uliţa Covacilor; a fierarilor, adică), imobilul acesta are în stânga o ruină odioasă: fosta impozantă clădire a tipografiei unui ziar interbelic serios şi longeviv, cotidianul „Acţiunea”.
Îmi imaginez că viitorul critic Crohmălniceanu, şcolar în acele vremi, se va fi format ca bun cititor punând mâna pe tipăriturile din vecini. Că asculta „muzica” teascurilor uriaşei tiparniţe şi că visa la marea literatură...
Păcat că, după 1990, clădirea a fost demolată, fără ca, în cele vreo două decenii scurse, să strângă cineva pietrele rămase din amintirea unei epoci, în curtea năpădită azi de vegetaţie precum o junglă; şi nu una... literară.
O placă memorială dedicată criticului
"Crohmălniceanu" e de fapt pseudonimul sugerat gălăţeanului Moise Cohn de către un prieten, traducătorul Iosif Mătăsaru, şi pare să vină din moldovenescul „crohmal“ sau „crohmală“, adică scrobeală, însă „Krochmal“ era şi „numele unui şir important de învăţaţi evrei”, găsim pe Wikipedia.
"Chiar că era "scrobit" - era un om înalt, uscăţiv, foarte asortat în îmbrăcăminte. Aşa l-am văzut eu prima dată, la admiterea mea la universitatea bucureşteană, la Facultatea de Litere, în 1974. Era preşedintele comisiei, mi se pare că era şi decan atunci", îşi aminteşte unul dintre foştii săi studenţi, prof. dr. Zanfir Ilie, directorul Bibliotecii „V. A. Urechia”, cu care am vorbit despre urma la Galaţi a importantului critic şi istoric literar.
Fostul student, acum cu două doctorate, promite: „Am să comand o placă memorială, mă voi ocupa de acest lucru cu mare drag. Aşa cum m-am ocupat şi de placa de la Biblioteca „V. A. Urechia” care semnalează prezenţa Comisiei Europene a Dunării".
Savantul n-a uitat Galaţiul
Se recunoştea gălăţean, îşi aminteşte managerul bibliotecii: "Veniţi dintr-un oraş frumos", îmi spunea la Cenaclul „Junimea”, din cadrul universităţii. La cenaclu i-am văzut mai întâi valoarea literară şi cultura pe care o stăpânea! Părea rece în ton, era foarte riguros în exprimare şi în substanţa aserţiunii".
"Profesorul Crohmălniceanu n-a uitat niciodată oraşul nostru! Spunea că datorează foarte mult Galaţiului, nu numai pentru că era oraşul său de baştină, ci pentru că era locul în care a cunoscut cei mai adevăraţi prieteni, cu care a şi rămas… Nu ştiu la cine se referea, probabil la profesori. Iar mama sa purta numele Leibovici, îl ştiţi pe regretatul profesor şi director de şcoală Leibovici..."
Profesorul Zanfir Ilie îşi aminteşte că, la examenul de admitere, după notele de peste 9,50 la probele scrise, s-a blocat la oral, la unul din subiecte, la un autor pe care pe atunci nu-l iubea. Profesorul Crohmălniceanu l-a văzut fâstâcindu-se şi l-a trimis în bancă, să-şi scrie subiectul. Şi l-a trecut. "A fost un mare domn. Am întrebat apoi cine este şi mi s-a răspuns: „A, nu ştiţi? Este marele istoric literar Crohmălniceanu”!
Era pedant în înfăţişarea publică: „Încheiat până la ultimul nasture, cravata fără cusur, stătea drept, doar le cenaclu îşi îngăduia să se sprijine pe un braţ… Un om care respecta studentul, nu-i spunea decât „dumneata” şi „dumneavoastră”. Notele erau exigente. Avea umor, dar el nu râdea. Avea un ton liniar, se cunoştea că stăpânea foarte bine creaţia fiecăruia din cenaclu. Mai întârziam la cursuri, venind de la Galaţi, dar nu zicea nimic dacă ştiai să deschizi uşa frumos şi să te aşezi în primele rânduri ale amfiteatrului. Pentru mine rămâne un mentor şi cel care m-a determinat să scriu despre Rebreanu. Cartea pe care am scos-o acum cred că l-ar bucura acolo la Cer foarte mult…"
Criticul poate fi plasat „imediat lângă George Călinescu”, mai spune interlocutorul meu. "Avea alt temperament faţă de cel al dlui Eugen Simion, de pildă, cel care mi-a fost preşedinte de comisie la licenţă. Care te privea… mai ca profesor. Şi care nu mi-a dat 10, mi-a scăzut un punct, după ce m-a întrebat dacă-mi reproşez ceva la lucrare [la licenţă]. I-am spus că puteam să scriu mai mult despre influenţa franceză asupra lui Rebreanu. Profesorul tocmai se întorsese de la Sorbona…"
"Lumini şi umbre"
I s-a reproşat criticului faptul că a cultivat „realismul socialist” în plină perioadă proletcultistă - „a scris ce-a simţit” despre singura literatură tolerată atunci, crede managerul gălăţean.
Dar Crohmălniceanu a avut apoi curajul să pună umărul la reintegrarea proscrisului Lucian Blaga, interzis lecturii! "Este chiar primul care a scris din nou despre Blaga! A şi menţionat că Blaga a fost nominalizat la Premiul Nobel."
Latura „neagră” a carierei sale este constituită de criticarea în anii ´50 (de ocupaţie sovietică a ţării), în stil marxist, a creatorilor din avangardă, considerându-i de pildă pe suprarealiştii precum Victor Brauner, Gherasim Luca sau Jack Herold „duşmani ai realismului socialist”. Să nu uităm că este vremea în care deveneau colaboraţionişti Sadoveanu ori Arghezi...
"Opera ulterioară, precum sinteza sa "Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale" îl plasează în rândul celor mai importanţi istorici literari români postbelici" (Wikipedia).
Criticul era aproape... inginer
Moise Cohn, viitorul Ovid S. Crohmălniceanu, era fiul lui Lazăr Cohn şi al Esterei, născută Leibovici. Şcoala primară, liceul şi facultatea (nu Literele, ci Institutul Politehnic, studii întrerupte de război şi de persecuţiile antievreelşti, în 1940) le-a urmat la Galaţi. Şi-a continuat studiile la Politehnica Bucureşti (1944-47), ajungând licenţiat în construcţii! N-a profesat însă vreodată ca inginer, ci a devenit profesor la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti.
A debutat în 1944, în revista de stânga „Ecoul”, a fost apoi editor al revistei „Contemporanul”, a lucrat la Editura Didactică şi Pedagogică, la revistele „Viaţa Românească şi „Gazeta literară”. A făcut critică de întâmpinare şi a lansat prozatori postmodernişti tineri. A condus cenaclul de proză „Junimea” şi a publicat antologia „Desant '83”. A scris chiar şi SF.
Ovid S. Crohmălniceanu a fost căsătorit cu nepoata unui lingvist celebru, Heimann Hariton Tiktin, primul autor al unui manual de limba română pentru germani, ales, în 1919, membru de onoare al Academiei Române.
Emigrat în 1992, Crohmălniceanu a murit la Berlin în anul 2000, într-un spital, în timp ce soţia sa zăcea într-altul. O moarte de roman, nu-i aşa?
