Pe planeta Marte nu mai există moarte. Cei mai mulţi locuitori trăiesc atât cu trupul, cât şi cu mintea în oraşul care pluteşte deasupra solului arid al planetei. Unii se retrag în Raiul lor personal (un fel de sistem cloud de stocare), dar nu toţi agreează asemenea practici. Oricum ar fi, fiecare ajunge, inevitabil, să se transforme în Tăcut, adică într-o creatură gigantică, căreia i se ia darul vorbirii şi al cărei unic scop este să trudească pentru binele oraşului. Etapa asta în evoluţia unui locuitor ţine loc de moarte. Totuşi, nimic nu e veşnic. După ce îşi îndeplinesc stagiul datorat comunităţii, Tăcuţii devin iarăşi oameni. În oraşul imaginat de Rajaniemni nu se cheltuiesc bani, ci Timp, moneda de schimb care îţi permite să amâni cât mai mult momentul în care mintea ta va fi pusă în trupul unui monstru. Cu toate astea, sunt şi bogaţi care se duc de bună voie la transformare.
Viaţa în oraşul marţian plutitor e alertă. Locuitorii trăiesc protejaţi de un fel de aură tehnică, numită gevulot, care fie îi poate ascunde vederii celorlalţi, fie le poate dezvălui exact atât cât vor ei să facă public, din propria identitate. Există şi în lumea ştiinţifico-fanstastică a lui Rajaniemi delicii culinare, cum ar fi ciocolata şi alcoolul. Ba, locuitorii oraşului sunt chiar înclinaţi să lege relaţii amoroase nu interrasiale (cum e în zilele noastre), ci între specii. E un univers complicat, în care se vând şi se cumpără amintiri şi amintiri ale amintirilor. E o lume fascinantă, care, poate, va fi chiar posibilă în viitor, dacă ne-o vom dori. Sunt în oraş şi poliţişti, numiţi tzadikki (cuvântul care, în realitate, denumeşte oameni virtuoşi şi lideri religioşi din cultura ebraică - n.r). Dar pe lângă aceşti paznici ai ordinii, cu feţele mascate, există Isidore Beautrelet, un detectiv care îi întrece în măiestrie şi care lucrează la un caz fascinant. O situaţie în care, după eliminarea ipotezelor imposibile, va trebui să aibă puterea să creadă că scenariul rămas pe masă este adevărul.
Povestea nu este însă a oraşului. El doar creează atmosfera. Protagonist al romanului „Hoţul Cuantic” este Jean le Flambeur, în vârstă de vreo câteva sute de ani, a cărui minte a fost eliberată din închisoarea de maximă siguranţă păzită de arhonţi (termen care-i desemna pe magistraţii supremi în Grecia Antică - n.r.) şi căruia i s-a dat un trup nou, ca să poată fura ceva misterios, la ordinele Pellegrinei. Un hoţ de amintiri şi de vechi artefacte de pe Pământ, aflat într-o misiune de zile mari.
Hannu Rajaniemni are o tehnică aproape desăvârşită de a scrie SF. Descrie o lume a tehnologiei avansate care nici măcar nu există, dar o face cu atâta măiestrie încât, după vreo sută de pagini, ai putea să le explici fără nicio dificultate prietenilor cum funcţionează un faber sau un gevulot sau cum se exocaută o informaţie. Povestea din „Hoţul cuantic” este, până la urmă, una poliţistă prin natura ei. Decorurile şi mediu creat cu măiestrie o fac însă mult mai mult de atât. Scriitura e bună, iar ideile, limpezi.
Găsiţi „Hoţul cuantic” de Hannu Rajaniemni la Librăria "Donaris" din Galaţi, de pe strada Nicolae Bălceascu, nr. 26.
Matematician de elită şi scriitor de top în science fiction
Hannu Rajaniemni are 38 ani, s-a născut în Finlanda, dar în prezent trăieşte în Scoţia. A studiat matematică în ţara natală, dar şi la Cambridge şi Edinburg, unde şi-a luat şi doctoratul în această ştiinţă. Editori londonezi faimoşi i-au cumpărat lui Rajaniemi manuscrisul romanului „Hoţul cuantic” după ce au citit doar primele 20 de pagini din el. După publicare, cartea a fost nominalizată la premiile Locus şi s-a dovedit un succes şi pe piaţa de carte din Statele Unite. Drept urmare, aventurile protagonistului, adică ale hoţului cuantic Jean le Flambeur, au continuat şi în următoarele două volume ale trilogiei, adică în „Prinţul fractal” şi în „Îngerul Cauzal”. În română s-a mai tradus şi "Prinţul fractal". Ambele romane sunt publicate de editura Nemira, în colecţia Nautilus.
