Moto: „se aglomerează lacrimi/ între cer şi infinit             orbul mângâie distanţa/ de la pâine la cuţit”                                                    (Iolanda Cremene)   hai lunga mea singurătate/ hai blânda mea deşertăciune să ne întoarcem cât mai este/ la miazănoapte miazăzi să rostuim eternitatea/ să facem clopotul să sune de îndurare pentru ziua/ în care totul va pieri   hai lunga mea deşert� ...

Zdravănă ploaie! Cam cu piatră! Cu piatră, fără piatră, ploaia aceasta-i nestemată! Aşa zic oamenii de la "ţară" (cum se fasolesc cei de la oraş). Cei de la oraş nu zic aşa. Cei de la oraş, huruind de prostie şi aroganţă, urlă că nu-i bună ploaia, că le intră apa-n gât şi le inundă locul unde le-a stat sufletul, dar le-a fugit în alte carcase. Urlă că vor senin, că pleacă la mare să-şi plimbe construcţiile damblagite şi inutile, alcătuirile lor din resturi şi ...

(!) trăiesc dezamăgirea, cu mâinile la spate, ascult cum bate toaca şi inima cum mă bate să spargă-ncercuirea, capcana-n care stă – (adică merge, umblă!...mai are? ăăă-hă-hă) (!) (!) să spargă şi să fugă aşa, cât mai departe de baierele firii, care miros a moarte, care i-au dus otrăvuri în fiecare zi, sacrificându-i dreptul divin de a trăi (!) (!) ascult cum bate vântul şi cum mă bate mama, să-nvăţ, fără oprire, „si vis amari, ama!”... mâine ajung la ma ...

Are trei picioare. Merge aşa. Nu, are patru picioare. Dar unul, dreptul din faţă, îi atârnă inert, inutil. Văd că nu-l poate pune pe pământ, pe asfalt. Şi nici nu poate scăpa de el. Oare îl doare? Mă uit în ochii lui. Nu plânge. Dacă nu plânge, înseamnă că nu-l doare. Aşa cred eu. Dar dacă-l doare, însă nu plânge? E posibil, nu? Dar dacă nu ştie să plângă? E posibil, da? Vrea să traverseze cu ceilalţi. Că nu-i singur. E cu mulţi fraţi, cu multe surori, cu mul� ...

(!) acesta-i adevărul unic, chiar dacă ştiu că (nu) te doare: tot ce-i vremelnic se repetă-ntr-o veşnicie trecătoare, iese din sine, intră-n sine, merge cu spatele-nainte, are în faţă-ntreg trecutul cu stele stinse şi murinde, cu stele proaspete şi nalte, scâncind în scutecele-albastre ale apropierii strâmte şi pardosite cu dezastre, ale instinctelor primare şi-ale credinţei că se poate scruta de unde până unde, de ce şi când şi cum se cade (!) (!) acesta-i falsul gratis ...

Răspund: "nu ştiu dacă pot să trec, azi, pe la matale, dar stai un pic să-mi revin! cum, adică, m-ai auzit din ogradă? zici că vocea care se izbea de clopot este vocea mea, era vocea mea? acum, când vorbim, de ce nu se mai aude din sâmburele lumânării, de ce nu se mai loveşte de clopot? vrei să spui şi să cred că nu orice cuvânt are loc în Memoria Universală? sau te ţii de glume?"...Eforul mă ascultă, zâmbeşte ca din altă lume, îşi trece ochii prin mine, înainte şi ...

!...e-aşa de întuneric, doamnă, că-mi intră degetele-n ochii pe care-i caut să-mi arate alt drum, pe lângă, pe ascuns, însă absenţa luminării le-au şters adâncurile toate şi nu mă pot salva din sinea cestui prea lacom nepătruns...! !...îmi zic mereu: poate se-ndură numele dat ne/îndurării şi mă aruncă în rezerva celor naivi şi păcătoşi, unde măcar o lumânare stă la fereastră şi-i aşteaptă pe toţi zvârliţii la uitare, în netrecut, cu ochii scoşi...! !...î ...

O lumânare aprinsă în memoria codobelcului ucis? Sigur că da! Şi un semn de cruce? Sigur că da! Şi o rugăciune? Sigur că da! De ce? Uite-aşa, să se mire proştii!...(cum zice Marin Preda, nu?)...Sigur că da!...Însă, ceva foarte ciudat se petrece după acest ritual mai mult ori mai puţin agreat de trecători/muritori. Ceva de dincolo de realitatea imediată. Parol, încep să văd conturul unor două mâini întinzându-se spre mine, spre semnul crucii mele, din mijlocul nevăzut a ...

!...e-aşa de întuneric, doamnă, că nu se vede nici lumina, orbecăiesc pe ordonată şi pe abscisă, dar nu văd şi nu aud enormitatea unde se-ntâmplă ce se-ntâmplă: morfologia şi sintaxa acestui surdomut prăpăd...!!...şi mă întrec în levitaţii prin bezna asta exemplară, prin tot închisul cest localnic în cest deschis nemărginit, dau din uitare în uitare, din colţ în colţ, din lipsă-n lipsă, dar nu mă-mpiedic de sămânţa vro unui licăr de/finit...!!...alcătuirea m ...

Da, renunţ la autobuzul de fără un sfert. Renunţ şi mă întorc să aprind o lumânare în memoria melcului, la biserica lui Mitică, fostul meu coleg în şcoala din Bursucani. Fiindcă în Bursucani am făcut şcoala elementară. Cătunul Zimbru nu are şcoală. Acest cătun e un fel de copie a imaginarului Macondo dintr-"Un veac de singurătate" al lui Gabriel Garcia Marquez. Zimbru are numai schit de maici, fără maici. Şi trei fântâni. Şi mai are şi un drum şi jumătate. Drumul ...