Societăţile multietnice sunt o realitate des întâlnită. Din acest motiv se vorbeşte mult despre minorităţi, drepturile lor şi importanţa acestora. Dar ce se întamplă atunci când unei minorităţi etnice autohtone, căreia i-au fost negate drepturile fundamentale, precum învăţarea limbii materne, libertatea religioasă şi a proprietăţii şi care a fost considerată drept albaneză sub regimul dictatorial comunist (1944-1991), deodată, după mai mult de o sută de ani, i se recunoaşte statutul de minoritate etnică? Cum mai fac membrii acestei comunităţi legătura cu etnia, originea sau cu ţara lor mamă?
Tocmai aceasta este provocarea căreia comunitatea aromână din Albania trebuie să-i facă faţă. Printre cele mai acute probleme sunt cea a limbii care se stinge şi cea a religiei, ambele diferite de ale populaţiei majoritare, dar estompate după aproape 50 de ani de dictatură şi ateism forţat, nemaireprezentând trăsăturile definitorii ale identităţii etnice. Însăşi noţiunea de identitate etnică, aflată sub conceptul umbrelă al identităţii sociale, este complexă şi delicată. Până în 2017, aromânii şi rromii din Albania erau doar comunităţi lingvistice, fără dreptul de a învăţa în limba lor maternă, nefiind înregistraţi ca atare nici în recensăminte. Eforturile pentru asimilarea, stingerea acestei comunităţi nu erau deci spontane, ci continue şi sistematice, şi, din păcate, eficiente. Abia în octombrie 2017 această comunitate a fost recunoscută drept minoritate etnică, iniţiativa ridicând numărul minorităţilor la nouă, la o populaţie de aproape trei milioane de locuitori.
Recunoaşterii aromânilor drept minoritate etnică s-au opus nu numai albanezii și minoritarii greci (fiecare considerându-i parte a lor), ci şi aromânii înşişi, părerile lor despre propria apartenență etnică fiind împărţite. Presupunând că nu doar dictatura comunistă a lui Hogea a creat şi a transmis o variantă istorică manipulată a relaţiilor dintre populaţia albaneză şi cea aromână, s-a făcut o cercetare în Arhivele Naţionale ale României şi în presa scrisă albaneză, din 1887, până în 1914. Scopul era clarificarea atitudinilor albanezilor referitoare la apartenența etnică a aromânilor şi a modului în care acestea evoluează în timp, modificând percepţia asupra aromânilor. Analiza se referă la o perioadă de 27 de ani, care corespunde cu începutul Primului Război Mondial şi plecarea prinţului von Wied din Albania, cuprinzând perioada de dinainte şi de după edificarea statului naţional albanez, schimbările prin care trece noţiunea de naţie, modul cum aromânii erau fie incluşi, fie excluşi din aceasta, în funcţie de interese sau promisiuni făcute de Marile Puteri albanezilor referitor la extinderea teritorială a statului albanez.
Legătura aromânilor din Balcani cu România, definită în mod clar
În presa scrisă din perioada 1887-1914 este definită în mod clar legătura aromânilor din Balcani cu România, limba lor ca dialect al limbii române, precum şi faptul că România le apăra interesele. Într-un context mai larg, populaţia albaneză, majoritar musulmană (aproape 70%), era și majoritar analfabetă, având prea puțină conştiinţă naţională şi, considerând religia egală cu naţionalitatea, simpatiza cu Imperiul Otoman. Mulţi dintre ortodocşi, bazându-se pe acelaşi binom religie-naţionalitate, se declarau greci, în timp ce populaţia aromână, prinsă între cele două culturi, susţine alternativa Albaniei extinsă în patru vilaiete, Ianina, Shkodra, Kosovo şi Manastir. (Pretenţiile albanezilor pentru o Albanie Mare îşi au rădăcinile în această idee.) Din presa vremii reiese că aromânii începuseră editarea primelor publicaţii în limba albaneză, deschiseseră primele şcoli, unde, pe lângă limba aromână, se învăţa şi cea albaneză. Serviciile religioase se ţineau în aromână şi albaneză, ceea ce a dus la asprirea tonului Patriarhiei din Constantinopole, la excomunicarea unor figuri eminente aromâne, până şi la otrăvirea, omorârea unor preoţi aromâni. Deși sunt reflectate în presa vremii în contextul intereselor populaţiei albaneze, reiese clar rolul important al aromânilor, nu doar în obţinerea independenţei (1912), ci şi în definirea şi stabilirea tuturor reperelor socio-culturale fundamentale ale unui stat: alfabetul albanez cu litere latine, publicarea textelor la Bucureşti în limba albaneză, pregătirea preoţilor pentru a sluji în această limbă, deschiderea şcolilor şi asigurarea continuităţii procesului de învăţământ.
Un context european nefavorabil
Între timp, Europa se reconfigura: se prăbuşeau Imperiile Otoman şi Austro-Ungar, Imperiul Ţarist se cutremura, Italia aspira la extinderea teritorială şi controlul absolut asupra Mării Adriatice, începea să se manifeste lăcomia statelor balcanice precum Serbia, Grecia şi Bulgaria, dar şi a puterilor care le sprijineau. În acest context, visurile albanezilor pentru o extindere teritorială nu s-au realizat. De aceea, elementul aromân, considerat extrem de important, o justificare a extinderii Albaniei în vilaietele Ianinei şi Manastirului, îşi pierde din influenţă în ochii albanezilor. După definirea graniţelor Albaniei (1913), vedem în presă şi transformarea percepţiei elementului aromân: de la „popor frate, vecin şi amic al albanezilor” la „ciobani şi grecofili”. De la promisiunea pentru un stat albanezo-aromân, s-a trecut la promisiunea, tot deşartă, a recunoaşterii lor drept minoritate etnică (1913). Regimurile ulterioare, închizând şcolile private, nepermiţând învăţarea limbii aromâne, au declanşat procesul estompării identităţii acestei minorităţi, precum şi a legăturii ei cu România. Poziţionând această minoritate ortodoxă în opoziţie cu cea greacă, tot ortodoxă, s-a urmărit şi s-a realizat „albanizarea” comunităţii aromâne: preoţii ortodocşi şi reprezentaţii ortodocşilor în parlament şi în societate erau toţi din această comunitate, dar declaraţi albanezi. Această „albanizare„ a fost acceptată de aproape toti aromânii, pentru că ei, sacrificându-se pentru patrie, Albania, se simţeau la fel de patrioţi şi demni de a conduce precum albanezii. Aşadar, odată cu edificarea primului stat albanez, cu nerecunoaşterea aromânilor drept minoritate etnică, aşa cum li se promisese, şi cu etichetarea lor, fie drept „ortodcşi greci”, fie drept „ortodocşi albanezi”, a început procesul asimilării. Tocmai în această perioadă îşi au rădăcinile pierderea limbii, uitarea originii etnice, precum şi ignorarea legăturii lor cu România, toate acestea fiind factori determinanţi, reflectaţi în presa vremii, ai haosului identitar în care se găsesc aromânii din Albania astăzi.
Carte de vizită
Elsa Stavro s-a născut în Tirana, Albania, pe 25 aprilie 1976. Pentru ea, literatura și istoria sunt interconectate în mod natural, fiind o parte importantă a formării sale academice. Cu două volume de versuri publicate în Albania (1996 și 2012), este inclusă în Antologia Poeziei Contemporane Albaneze în Suedia. Elsa Stavro este autoarea unor articole științifice apărute în publicații universitare din România, Ucraina și Republica Moldova. Licențiată în psihologie, cu un master în Administrație Publică și Integrare Europeană, ea are o specializare în Relațiile Rusia-UE de la Universitatea din Tartu, Estonia. A obținut, în septembrie 2022, titlul de doctor în istorie la Universitatea "Dunărea de Jos".
