ADICĂTELEA

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Aici, la marginea acestei păduri, cea mai serioasă şi adâncă şi înaltă pădure din lume, am văzut-o pentru prima dată, atunci! Şi o mai văd şi acum!
Iat-o, stă cu genunchii sprijiniţi pe pământul sfinţit de păsări şi de animale, de sapa şi de coasa şi de ochii şi de doinele părinţilor mei şi ai tăi şi ai lui! Stă cu spatele spre afară! Spre nimeni, adică! Spre nimic, adică! Da, stă cu faţa spre pădure, spre inima pădurii, spre sufletul pădurii, spre creierul pădurii! Şi stă cu fruntea aplecată în semn de închinare, rugă, smerenie şi resemnare! Nu ştiu cine ori ce Este! N-am mai văzut-o niciodată aici! Şi nici în altă parte n-am văzut-o! Mă apropii încet, foarte încet, să nu-(i) tulbur farmecul, să n-o smulg din ritual, din fascinaţie, din revelaţie! Fiindcă vreau să-i aud cuvintele, să-i aud bătăile şi strigătul inimii egale cu inima pădurii, cred! De asta mă apropii! Nu sunt curios din fire, dar imaginea-i (de icoană uitată, părăsită, abandonată, alungată din rai sau din iad) mă ademeneşte, nu-mi spune să nu mă intereseze, să fac alt Ceva mai bun sau mai rău!…Sigur că da! Mai am distanţă de cam câţiva greieri până lângă ea. Şi încep s-o aud! Şi chiar o aud! Uite-aşa o aud: "Mi s-a părut. Unde o fi? Din arbori sterpi/ cad vreascuri lungi şi sună scurt, ca nişte oase/ pe care trec fâlfâituri misterioase/ de Lună rece-n calde sinusuri de şerpi!// Mi s-a părut? Dacă a fost când nu eram/ aici? Ridic încet o mână la uitare,/ văd numai locul unde-a ars o lumânare,/ văd cuiburi goale din pădure până-n geam!// Dau să renunţ. Încep un pas. Vine un lup/ înlăcrimat, mă târcoleşte şi îngaimă/ un fel de hau. Tac şi respir un fel de spaimă./ Tace curat... cum Dumnezeu să-l întrerup?// Dacă i-o fi foame şi dor? Sufletul lui,/ cum şi al meu, străin şi singur la nevoie,/ a fost zvârlit de pe corabia lui Noe/... Luna, eu, şarpele şi el: ai Nimănui!// Ce trist îl văd! Ce trist mă vede! Ostenit,/ apare şarpele-nţelept ca o părere/ pe care-o ştim. Şi Luna suferă de miere,/ cum suferim şi noi de tot ce n-am iubit!...// Şi, totuşi, unde-i? - ne-ntrebăm pe drumuri roase/ de-atâta vreme şi de-atât de mult nimic./ N-avem chibrit. Nici lumânare. Este frig!/ Sunăm la timp şi scurt de tot, ca nişte oase!"
Aproape brusc, îşi întoarce faţa spre mine! Chiar dacă n-am mai văzut-o, ochiul nu mă înşeală: ea Este! este Ea! Şi-i îmbrăcată în rochie lungă, în rochie fără de sfârşit... în rochia în care singurătatea nu se termină niciodată... în rochia aceea, de Mireasă, adicătelea!... NU?

Citit 645 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.