Şi nu numai să se declare învinsul duşmanilor săi, dar să şi respecte nişte principii care ţin de verticalitatea-i devenită proverb pe strada Zimbrului, în mahalaua sublim eternizată pe altarul literaturii de poetul Miron Radu Paraschivescu. Prepeleac nu-i habotnic, dar nici nu pune în ecuaţie şi nu zvârle în derizoriu Divinitatea. Nu-i ca ăla, bigotul de cartier, care se dă cu tărtăcuţa de pardoseala naosului, se cruceşte cu mâinile amândouă, dar scuipă şi blestemă în jurul bisericii şi în jurul mamei sale, în preajma unei nunţi şi a unei înmormântări, în toate prejmele, adică şi în aceea a iubitei sau nevestei sale. Nu-i din ăla care-l slăveşte pe Ioan Botezătorul, iar apoi spală chiloţi în cristelniţă. Şi nici din ăla care, în morga-i devastatoare, este în stare să plătească avocaţi celebri pentru a-l apăra de muşte. Măzăriche cunoaşte "viul" şi "mortul" din om, ştie "cu ce se mănâncă" "moartea de acum" şi "viaţa de apoi".
În alcătuirea şi smerenia sa, nu râvneşte să îndrepte nedreptatea cărărilor din lanul de grâu. În grija sa pentru Patria Limbii Române, nu cântă imnuri la drâmbă, nu se grăbeşte să moară morile de vânt, nici să insulte singurătăţile perpendiculare, sau înclinate, sau paralele, sau făcute ghem. Nea Prepeleac sfinţeşte locurile pe unde trece, nu se "dă" celebru printre anonimi, dar nici nu se comportă "modest" şi "studiat" ca un general zaharisit, aflat în rezervă, în retragere, în graţie, în dizgraţie, sub acoperire, sub descoperire... cum tare le place acestor inactivi să se izmenească prin crepuscul cu nişte "calităţi" însoţite de tot felul de "metale" atârnate pe "pieptul de aramă". Deşi nu zice, deşi nu pedepseşte, nea Măzăriche îi condamnă pe cei care şterpelesc lumânări din sfeşnic, pe cei care sforăie cu nasu-n molitfelnic, dar şi pe cei care confundă iertarea cu vindecarea şi catapeteasma cu poarta nouă sau cu peretele dintre gâtlej şi beci. Nu acceptă "crede şi nu cerceta", însă asta nu înseamnă că nu tolerează "naivitatea religioasă"...
Sigur că da!... Nea Măzăriche Prepeleac îmi mărturiseşte cum şi de ce i-a trecut prin cap să scrie "Moartea... ca o explicaţie a Vieţii", unde, printre altele, voi afla că sfidarea Sosirii, indiferenţa faţă de Sosire şi, mai ales, respingerea Sosirii constituie tot atâtea capete de acuzare pentru "crimă de lezmajestate", iar autorii acestei grave infracţiuni trebuie condamnaţi la moarte pe viaţă!... Uite, scriitorul de pe Calea Zimbrului (nu i se mai spune strada Zimbrului, că-i anacronic)... îmi întinde filele, semn că trebuie să reîncep lectura despre Sosire!... (Stai să vezi!)
