În autobuz. Lume pestriţă. Gălăgioasă. Mirosind a de/odorante pe bază de levănţică, usturoi, mimoza pudica, tescovină, nu-mă-uita, castraveţi, bere, coada-şoricelului...Şoferul, un zglobiu cu paie în nas şi derdeluş în cutia de pe umeri, nu ţine cont de nimeni şi de nimic, bate darabana pe volan, mănâncă seminţe şi bagă tare manele şi hiphapuri în difuzoare. Chipurile, ca să se înţeleagă/audă în balivernele aiuritoare matinale, antropoizii şi antropoidele forţează potenţiometrele...şi totul se transformă în urlete şi în hăhăială prostească. Desigur, printre aceşti mulţi paraleli cu orice urmă de respect, sunt şi oameni care vor linişte, care au căutat toată viaţa o ţâră de linişte, dar sunt obligaţi să suporte şi să înghită acest vacarm care, iată, se desfăşoară chiar şi în autobuz. Nu mai zic de forţa şi puterea şi caracterul tonurilor de apel stocate în aparatele telefonice mobile, de tonul scos din gâtlejurile celor care nu mai au răbdare să discute după ce coboară, şi se răstesc la bietele şi scumpele lor scule, deşi problemele convorbite sunt de o banalitate înspăimântătoare, caraghioase până la mizerabil. Sigur că da!...Iată, alături, din substantivele unei mala/dive, se aude un telefon mobil cu o tragedie de Salam la volum maxim! Iată, lăfăindu-şi confortul pe canapea, tanti cam de patru decenii cu păr lins şi cordoane în urechi răscoleşte prin măruntaiele genţii şi găseşte cu greu fleacul digital costisitor, colorat şi sofisticat, din care grohăie ilustrul Salam, de-l bagă-n invidie până şi pe domnul şofer implicat şi el în această atmosferă de prost gust, dar foarte agresivă pentru mulţi dintre călătorii care abia mai suportă, însă tac chitic!...Sigur că da! Iată, tanti cu cel mai degajat aer din autobuzul fără aer îşi dă într-o parte un fir de păr imaginar de pe fruntea plină de înţelepciune, îşi şterge buzele de rujul abundent, care i se lăţise până la năsuc şi până la bărbie, se studiază puţin la faţă într-o oglingioară lipită pe pielea genţii de guşter pasteurizat, pune oleacă ochii pe curioşii din jur, timp în care, bineînţeles, Salam o ia de la capăt...şi, iată, doamne, în sfârşit, mala/diva dă enter şi începe să participe urlând la un dialog stupid şi demn de flerul genialului Caragiale! Parol, nu cred că am avut posibilitatea să aud vreodată asemenea inepţii! am auzit de altele, dar de astea n-am avut ocazia!...Desigur, cuplez şi eu scula de înregistrat...( mereu mă nimeresc lângă astfel de prilejuri care trebuie stocate, să nu se piardă în negura istoriei)...şi iată ce mi-a fost dat să ascult!
O mala/divă cu capul gol şi genialul Caragiale (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
