Sigur că da! E fără un sfert, în ziua aceea!... Mă aflu cu epitropul de mai sus şi de mai jos într-o stare de graţie, de meditaţie ascendentă (el) şi descendentă (eu)... Şi cum stăm noi, aşa, în contratimp imaginar, dar şi în contrazicere mentală, în aria noastră spirituală apare minunătura despre care ziceam în ziarul de ieri. O minunătură feminină, greu de rezistat în faţa şi în prezenţa dumneaei. Nimb uriaş şi nimicitor prin intensitate. Pas de panteră ne/răbdătoare. Tristă. O tristeţe foarte bine controlată. Surâs de ultimă Giocondă salvată în ultima secundă din ghearele artiştilor săriţi de pe fix. Şi o candoare delicată. Diafană, pot spune. Un fel de libelulă, dar nu din ordinul cunoscut, ci din ordinul înalt al cumsecădeniei celeste, dar şi din ordinul adânc al sacerdotului Tartar. Mă blochează, mă încălzeşte, mă sugrumă apariţia ei. Pe nea Emil Batog îl lasă rece, adică nu-l tulbură cum pe mine, nu-l scoate din bunăstare, din binecuvântare, din evlavie şi din liniştea-i primordială, aceea de dinaintea lui Zero la Minus 43, unde Planck a durat zidul Cunoaşterii, un zid mai tentant decât Mărul din Eden. Sigur că da! Minunătura face câţiva paşi balerini, o piruetă sfâşietoare, o fandare căpietoare, zvârle în văzduh un zâmbet devastator... şi spune că i-i frig. Pe căldura asta, pot să cred că glumeşte. Mai spune o dată. Sunt mai atent. Încep să nu mi se mai pară că glumeşte. Încep să nu mai cred că nu i-i frig. Îşi plimbă/umblă prin aer nişte degete firave, lungi, subţiri... care nu numai că se văd neajutorate, dar se şi aud atingându-se în sunete greu de înţeles, de descifrat, de oprit. Acest ritual spontan (?) poartă parfumul unui solstiţiu de iarnă, poartă amprenta unei făpturi sosite dintr-o crevasă, dintr-un viscol fără defecţiuni. Sigur că da! Mai spune încă o dată că i-i frig, foarte frig. Şi eu mă mai uit încă o dată la această năucitoare şi rece şi blândă desfăşurare de carne şi oase. Adică, mai repede şi mai bine zis, nu reuşesc să-mi mai smulg ochii de pe suprafaţa ei, nu mai am nici o putere să-mi scot ochii din perimetrul, din dimensiunile sale. Sigur că da! Îi este frig. Nu mai am nici o îndoială. Cred că dârdâie. Dar nu se vede. Dârdâie numai pe dinăuntru. Dar nu se aude. Nici măcar dinţii nu i se aud în clănţănire. Parol, la o asemenea răsărire nimic nu poate fi ostentativ! Sigur că da! Rămân cu toate subiectele şi cu toate predicatele înţepenite. Simt cum nu mai simt nimic valid din toată anatomia. Nu pot decât să-l văd pe epitrop cum se apropie de minune şi cum începe să scoată frigul din ea. Stai să vezi!
Magia şi cotonoaga epitropului Batog (II) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
