Nişte Salcâmi (IV)

Scris de Ion Zimbru

Sâmbătă, 09 Septembrie 2017 00:00

Pâine! Pâinea noastră cea de toate zilele! Pâine neagră, dublă! Aşa-i zice! Cică-i cea mai bună Pâine din partea de nord a Moldovei de sud! Şi cică Pâine din asta şi Turte din astea şi Colaci din ăştia ciuguleau oştenii lui Ştefan cel Mare când se pregăteau să-i ferchezuiască, să-i muştruluiască, să-i ocărască şi să-i scurteze de scăfârlie pe osmanlâi!... Sigur că da! Astfel de pâine am să-nfulec şi eu, după câteva ceasuri, când am s-ajung la Gară şi o să sosească trenul cu Tata! Sigur că da! Iată, trec de Valea Zimbrului, ies în şoseaua care nu se vede şi care duce la Bereşti, trec şi de marginea dinspre nord a satului Rădeşti, depăşesc şi Pădurea Sărata... şi ajung în cătunul Miroasa! Mă opresc pentru nişte odină preţ de câteva secunde lângă vestitul/ somptuosul conac al fostului boier Mironescu, adicătelea în Cimitirul locului... şi cineva din spate îmi pune mâna pe umărul stâng, fără să scoată o vorbă! Înlemnesc! Nici măcar n-am destul curaj să întorc privirea şi să văd cine-i şi ce vrea! La cât de prăpădit fizic mă aflu, îmi mai oferă nu ştiu care şi senzaţii tari!... Brusc, mi-aduc aminte spusele lui Tata: „Niciodată să nu-ţi fie frică, să nu te laşi copleşit de Spaimă în momente critice! Să-ţi faci un semn de cruce cu limba, dacă nu poţi cu mâna... şi să ai curajul înfruntării, chiar dacă ştii sigur că ai de pierdut!”... Şi, la fel de brusc, îmi aduc aminte şi vorbele Mamei: „În momente grele, când ţi se pare că nu ai nici o posibilitate de scăpare şi când consideri că te afli-ntr-o mare cumpănă a vieţii, gândeşte-te că nu eşti Singur, că Dumnezeu e cu tine Totdeauna... ş-ai să vezi câtă putere trupească şi sufletească simţi că primeşti pentru a te dumiri, pentru a depăşi momentul dificil, pentru a descoperi Cauza şi a nimici Efectul! Exact cum Maresiev, pilotul de avion din romanul lui Boris Polevoi, POVETEA UNUI OM ADEVĂRAT! Altfel, rişti să crape mura-n tine, să mori înainte de trăi, să dai satisfacţie duşmanului ne/văzut şi să te declari învins înainte de orice bătălie, fără măcar să-ţi fi privit adversarul în ochi!”... Sigur că da! Aceste gânduri la spusele Tatei şi ale Mamei îmi inundă întreaga alcătuire cu o forţă incredibilă la constituţia mea! Şi, brusc, pun palma pe mâna de pe umăr... şi mă întorc! Şi mă luminez! E Gheorghe Stafie! Da! Aşa-l cheamă: Gheorghe a lui Neculai Stafie! Coleg de Şcoală Generală cu sora mea mai mare! Un băiat liniştit, bun de păscut vacile prin salcâmi, de bătut poarca şi ţurca! Şi-l aud: „Hai, oleacă, pe la mine! Mama a făcut turte! Hai!”... (Stai aşa!)