Sigur că da! Are dreptate poetul Măzăriche! Nu-l aplaudăm! Ne gândim la cei pe care-i „vizează”! Ca şi cum trebuie cât mai urgent să vedem şi să auzim cine sunt aceşti „încondeiaţi”, moş Mutelcă deschide Carlo M. Cipolla şi ceteşte cu timbru grav, sacadat: „Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a câştiga nimic în schimb, uneori chiar el suferind pierderi de pe urma acţiunilor sale”! Marcel Măzăriche � ...

te rog să mă chemi la un ceainic/ umplut cu frunzişuri amare – să vezi ce dulceaţă se face/ în ochi umeziţi de mirare !!!   te rog să mă chemi la o carte/ umplută cu zmei şi cu zâne – să vezi făt-frumosul din lacrimi/ cum vine în vis...şi rămâne !!!   te rog să mă chemi la o şoaptă/ de dus şi adus în aminte cum plânge – pe crucea iubirii – / poetul golit de cuvinte !!!   te rog să mă chemi la o cană/ cu apă din sfânta fântână săpată – o viaţă ...

Dinspre aval – cu alură cazonă şi păşire sacadată – îl vedem pe mai vechiul şi grozavul nostru prieten, poetul Marcel Măzăriche, apropiindu-se cu siguranţa omului instruit, care vrea să (ne) spună ceva, care ştie ce vrea să (ne) spună şi care niciodată nu ne-a înşelat aşteptările! Se apropie, se dă jos din aerul rigid şi în ton cu Viitorul bietului oraş, ne salută ceremonios/amical, duce telefonul la urechea stângă...şi comandă un taximetru! Parcă teleghidaţi ...

Încă ne mai rugăm pentru Trupul şi pentru Sufletul roabei tale, Candoarea! Încă ne mai rugăm pentru că mai suflă, mai lăcrămează şi mai nădăjduieşte prin Omenirea gunoaielor şi printre gunoaiele Omenirii, mai crede în interzicerea Nesimţirii şi ameninţării cu Nesimţirea, mai are curaj să stea pe marginea Drumului şi să ceară Consideraţiunea alergătorilor înspre Nicăieri!   Încă ne mai rugăm şi mai aprindem o lumânare pentru întoarcerea Candorii în Univers ...

Sigur că da! Prăpăd chiar stârneşte invidia lui Aristotel, dar şi pe-a noastră! Invidie frumoasă, constructivă!...E ora 12! Brusc, aşa, ca din apă, apar doi derbedei cu glugi şi pantaloni jerpeliţi! Aprind petarde şi le aruncă în Fluviu! Şi behăiesc! Şi grohăie!...Oare ce „satisfacţie” găsesc aceşti imbecili într-această „distracţie”?...Ne îndepărtăm crucindu-ne! Mutelcă se umple cu aer şi recită-nspre Cer, mai abitir decât un orator: „fiindcă trebuie ...

ieri - în toiul dimineţii - era câte pe ce să trec de la vorbe la fapte când mergeam de pe partea asta spre partea cealaltă şi era să mă calce tramvaiul 7!!! ieri - în jurul amiezii - era cât pe ce să trec într-o viaţă nouă când mergeam de pe partea cealaltă spre partea asta şi era să mă calce autobuzul 9!!! ieri - lângă pragul serii - era câte pe ce să trec într-un fel de înapoi când mergeam de pe partea asta spre aceeaşi parte şi era să mă calce domnul 7,62!!! i ...

Sigur că da! nu mai avem de ales! Trebuie să părăsim Sistemul! Ori să-l zvârlim la gunoi! Dar, deocamdată, trebuie să părăsim Scara Oschi! Să facem „filozofie mobilă”! Adicătelea să fim peripatetici! Adicătelea să-l „copiem” pe nenea Aristotel şi pe discipolii acestuia!...Sigur că da! Plecăm din „casa” lui Mutelcă! În juma de oră ajungem pe malul stâng al Dunării! Ne oprim şi ne uităm în zare, peste munţii Măcin! Costică Prăpăd scoate notesul şi cete� ...

uite: din punct de vedere al ochilor mei învinşi de lumină pe deal şi pe vale – regina răsare apusă mereu şi vine pe prispă, să stăm la taclale !!! şi uite: din punct de vedere al ochilor ei la fel de înalţi în lumină adâncă – sunt regele orb şi sărac şi închis într-o clipă murdară şi stearpă şi stâncă !!! şi stăm la taclale: ce faci? - zice ea. nu văd ce mai fac! - zic aşa - şi mi-i frică – ce fel de regină mi-a dat dumnezeu, şi ce noapte de dans!... ...

Şi iacătă ce vedem că scrie moş Mutelcă pe Tabla Memoriei sale, parcă direct din Memoria Tablei izvorând aceste câteva simple cuvinte: „şi creşte Trecutul, şi creşte!/ vedem Viitorul scăzând!/ poeţii încap într-o Clipă.../ şi-s singuri, şi mor pe Cuvânt!// şi creşte Uitarea, şi creşte/ la umbra dormirilor noastre/ departe de Litera celor/ plecaţi printre Stele sihastre!// şi creşte Misterul, şi creşte/ mai mult decât poate cuprinde/ Secunda cu Suflete nalte,/ cu ...

când mă văd, păsările se adună şi intră în zbor şi pleacă departe de gândurile şi intenţiile mele – nu ştiu de unde au aflat că sunt condamnat să port în spinare un cer apăsător şi fără stele fiindcă am întrerupt o mie şi unu de cântece – cu praştia blestemată a copilăriei le-am întrerupt când credeam că sunt cel mai viteaz şi voinic, dar cel mai prost din cei de asupra şi dedesubt !!!   când mă văd, păsările se scad şi ies din cântece şi intră ...