Poetul şi-a luat zilele şi nopţile următoare - / şi le-a luat pe toate,/ nu l-a văzut nimeni,/ poetul nu avea nici un vecin,/ nici măcar un clavecin! Avea doar o pasăre strigătoare,/ tocmai la Nichita Stănescu strigătoare,/ tocmai la Cerul proaspăt vopsit de ochii lui Mihai Ursachi,/ de ochii lui Ioanid Romanescu,/ de ochii lui Cezar Ivănescu,/ de ochii Mamelor noastre,/ de ochii Iubitelor şi Amantelor curate şi necurate - / mereu proaspăt vopsit şi sfinţit de ochii Dumneavoas ...

Nu văd fata din grâu. Nu văd fata care face coroane din flori nemuritoare. Oare chiar să-şi fi pus în gând să mă păcălească? Ori nu a mai fi venit? Începe să-mi fie teamă că a păţit ceva. Ori se ascunde? Mă uit peste tot. O caut peste tot. Prin grâu. Prin salcâmi. N-o găsesc. Nu cumva o fi speriat-o vreo lighioană? Aş striga-o, însă nu ştiu cum o cheamă. Aş striga-o aşa, fără nume. Dar cum? Oare s-o strig "Unde eşti, împletitoareo de coroane? Unde eşti regino a ...

anul ăsta nu a mai venitpupăza în teiul de la poartăşi se simte singur moş ionca un înger cu arcada spartăanul ăsta nu s-au mai făcutpoame în cireşul din grădinăşi se simte singur moş ionca un pic de noapte în luminăanul ăsta nu a mai cântatcucul în pădure şi în luncăşi se simte singur moş ionca o viaţă silnică şi lungăanul ăsta nu s-a mai deschisnici o poartă înspre depărtareşi se simte singur moş ionca un lacăt veşnic de vânzare ...

Sunt gata de plecare spre fata din grâu. Sunt gata de întâlnirea pe care fata a dorit-o şi a aşteptat-o atât de mult. Să aştepţi, să speri, să vrei şi să crezi cincisprezece ani nu-i de ici, de colo, nu-i la îndemâna oricui. Trebuie că fata cu imortele-n coroane moşteneşte o genă foarte rezistentă la greutatea ne/răbdării. Cred că aş vrea să-i cunosc părinţii care i-au dat atâta şi atâta putere de înfruntare a vicisitudinilor vieţii, de a trece cu atâta curăţen ...

(!) doamnă-mbătătoare dulce MĂTĂCIUNE, te aştept – de-o viaţă – să ajungi la poartă măcar o secundă – numai tu-(mi) poţi spune dacă este VIE sau dacă e MOARTĂ greaua mea UITARE tocmai de ATUNCEA, când eram alături ş-auzeam cum CRUCEA mă striga pe drumuri ca să nu mă PIARDĂ, să nu-mi fac din visuri ARTĂ pentru ARTĂ (!)   (!) de ce taci atâta, doamnă-mbătătoare? tu mai eşti ACOLO, în COPILĂRIE?! sunt sătul de surda straşnică UITARE – vino şi mă SMULGE ...

Trebuie să mă grăbesc fiindcă mâine vine imediat, vine foarte repede, mai ales când vine cu povara, cu emoţiile, cu ne/aşteptările întâlnirii de gradul zero. Trebuie să mă grăbesc, dar nu mă grăbesc. Nu pentru că aş avea ori nu aş avea timp destul, ci pentru că nu vreau, din cauza vitezei/pripelii, să ratez necesitatea, impactul, farmecul, frumuseţea cestei vederi promiţătoare/devastatoare. Cred că se poate întâmpla orice şi cred că motivele fetei sunt foarte serioas ...

(!) am să te smulg din timpul cel ETERN şi-am să te-(a)duc într-o VREMELNICIE, unde-ai să fii mai mult decât a fost tot ce-ai crezut c-o fi să (nu) mai fie (!)   (!) am să-ţi arăt ce face-un VALŢ nocturn când i se-ntâmplă sfânta DĂNŢUIRE a noastră şi a celor care vor în fiecare CLIPĂ o SCLIPIRE din OCHIUL celui care dă la TOATE APROPIERE prin SINGURĂTATE (!)   (!) am să te scriu pe SUFLET şi pe TRUP cu poezii despre CE-A FOST ODATĂ şi despre CE-O SĂ FIE ÎN CURÂND, ...

Cică stă pe marginea grâului şi împleteşte coroane din flori nemuritoare. Şi cică pe mine mă aşteaptă. De vreo cincisprezece ani, în fiecare zi de vară, cât durează nemuritoarele, stă pe marginea pâinii şi mă aşteaptă. Şi cică a şi întrebat-o de ce mă aşteaptă, însă ea n-a vrut să-i răspundă. Or, mai aproape de adevăr, a vrut să-i răspundă, ieri, dar cică a podidit-o un fel de plâns lung şi umplut cu suspine, cu ochi mari, şi amari, şi negri ca bobul de ...

Cât sacrificiu-ntru perfecţiune cu doi actori...atât...ce să ascundă când piesa (nu)-i pe placul tuturor – extaz şi agonie-ntr-o secundă?!   Divină şi demonică lucrare – joc de-ntremat şi destrămat la vise... aplauze...urlări...fluierături... şi uneltiri năprasnice-n culise!   Poftiţi, vă rog...poftiţi în caruselul cu tot ne/viul pus la încercare – actorii noştri sunt şi dramaturgi ai clipei cu sclipiri ne/muritoare!   Acum veniţi...acum nu se termină... numa ...

Cică domnul Parmenide constituie esenţa filozofiei domnului Platon. Şi dacă acesta-i adevărul, însemnează că domnul Unu are însuşiri de bază, ori este chiar Baza, chiar dacă alţi filozofi n-o "înghit". Şi, totuşi, de unde vine Unu? Are mamă? Are tată? Un înţelept zice şi scrie că Unu vine din Totdeauna. Şi acestui adverb nu-i trebuie părinţi. Dacă-i "tot de-a una", de ce i-ar trebui? Cum, adică, "vine"? Poate "stă"! Dacă "stă", nu cumva înseamnă că-i Sinea, Esen� ...