Ziua Aniversară a poetului Mihai Eminescu, dar şi Ziua Culturii Naţionale, fost-au sărbătorite cum se cuvine şi cum e firesc şi cum e frumos, în toate Instituţiile de Învăţământ primar, gimnazial şi liceal şi universitar! Aceste două Evenimente nu puteau să nu fie marcate la Şcoala 28, supranumită chiar "Mihai Eminescu"! Astfel - joi, 17 Ianuarie, anul curent, la 10 ore şi 30 de minute - sala Bibliotecii dintr-acest Lăcaş de Învăţare e plină cu Elevi şi Învăţători ...

Mă prenumesc Turturel. Turturel... şi-atât. Eu n-am nume. Pentru că nici părinţii mei n-au. N-au avut, adică. Fiindc-au murit. Au fost ucişi după ce m-au făcut pe mine, pe sora mea şi pe fratele meu. Cu ghioaga i-au ucis nişte monştri cu suprafaţă umană. Trigemeni au ştiut să plămădească ultima oară. De ce mi se spune Turturel? Deoarece pe mama o chema Turturica şi pe tata îl chema Aurel. Şi naşii mei de botez, nişte deştepţi  contagioşi, au tăiat "Au" de la Aurel ...

Un fel de silă îmi apasă/ pe-nflăcărare şi pe frână, îmi pune x pătrat pe clanţă,/ apă în vin şi beţe-n roate... un fel de mătură îmi strică/ entuziasmul şi mă face să strig din fundul resemnării:/ totu-i zadar, aiurea-s toate! Un balamuc indescriptibil,/ cu alde strâmbă cruce-n frunte, cu amăgiri de rai, pe care/ nu poate nimeni să le creadă... când minciunirea se ridică/ la rang de ţară şi de lege, harababura-i generală/ şi uniform accelerată! Ce să pricep ...

Eu sunt. Eu sunt şoferul mărunt, indiferent şi scârbos. Eu sunt nesimţitul care conduce autobuzul pe traseul dinspre Ţintirimul lui Lazăr, spre monstrul din beton, căruia i se zice Gară (de călători) CFR. Hai să vă povestesc de ce sunt mărunt, indiferent şi scârbos! Da? Sigur că da! Chiar dacă nu vreţi, eu tot am să vă povestesc! Că-i frumos al naibii! Şi-i mult încărcat cu semnificaţii exemplul meu! Luaţi aminte! Şi, dacă nu aveţi în dotare nici o iotă de educaţ ...

(!) şi ştiu, şi vreau, şi pot, şi am, şi n-am... şi zic: ce Cald ar fi, dacă n-ar fi aşa de Frig, iar Visul Vieţii ce adânc/ ar fi, dac-aş putea să-l plâng pe micul Tot, dar şi pe marele Nimic (!) (!) am încercat de mii şi mii şi mii de ori, dar plânsu-i van printre mărunţi şi surzi şi chiori - prea mare-i şi fără de rost/ Preţul dispreţului de Cost - cum să nu râzi şi cum să nu te înfiori (?) (!) mi-a spus şi Mama, într-o zi, când lăcrămam lângă Ulciorul ...

Domol (sau brusc) drumul face la dreapta... (îmi amintesc o întrebare pusă de Învăţător, demult, la ora de gramatică/sintaxă: "Ia spune, elevule, dacă ştii, ce face drumul la dreapta?")... Desigur, trebuie să ştiu. Dacă nu ştiu, se numeşte că nu am învăţat. Şi, dacă nu am învăţat, iau pasul şi lovitura. Adică, la fiecare pas câte o lovitură. Lovitură didactică şi pedagogică, mai mult vorbită decât făptuită, mai mult teoretică decât practică. Mai mult un fe ...

LUMINĂ SINGURĂ... LUMINĂ aşa de caldă şi aşa de rece, spune-mi - în clipa următoare - cine mai trebuie să vină, cine mai trebuie să plece pentru a fi continuare a vieţii şi a morţii laolaltă, fără tăgadă şi de o potrivă pe drumul dintre cântecul de leagăn şi până la cântarea de colivă (?) cine mai trebuie să tacă-n fără sfârşirea cea divină? spune-mi - în clipa următoare - LUMINĂ SINGURĂ... LUMINĂ (!) ...

Mai târziu, într-un turneu al Cenaclului Flacăra, în Palatul Sporturilor din Galaţi, Adrian Păunescu îmi înmânează Premiul pentru Poezie al revistei Convorbiri Literare, jurizat/acordat de poetul Ioanid Romanescu. Emoţii devastatoare îmi suie o droaie de noduri în gât şi îmi accelerează pulsul  până la limita fibrilaţiei ori până în pragul banalului atac inimos. Fiindcă, în contrapondere, trebuie să citesc un poem propriu/original într-un spaţiu  arhiplin cu căută ...

Ce nalt este dorul de mama,/ oriunde, oricum şi oricând aş fi... nu-i nimica, în lumea/ aiasta, mai viu şi mai sfânt! Ce drept este dorul de mama,/ şi aprig, şi mult mai adânc decât adâncirea din suflet/ când ochii n-o văd şi o plâng! Ce lung este dorul de mama,/ şi pur, şi cuprins într-atât, cât poate o inimă-ntreagă/ să umble mereu până-n gât! Ce scump este dorul de mama.../ îl văd şi-l aud şi-l suspin cu cea mai frumoasă tristeţe/ cumplită şi fără amin! Ce ...

Stau jos. Cum să nu stau jos când îmi porunceşte poetul? Cum să nu-mi "pun caru-n piatră" (vorba părinţilor noştri din josul Moldovei de sus şi din susul Moldovei de jos) şi să nu-l ascult pe Adrian Păunescu, pe care-l căutasem prin toate ungherele şi cotloanele bibliotecilor, căruia-i citisem toate cărţile de până atunci şi care mă fascina prin forţa metaforei şi prin curajul unui verb devastator? Nu mă interesau războaiele calde sau reci dintre el şi alţii. Nu mă i ...