Doru Tătar este un inginer constructor ieşean, care şi-a dedicat viaţa profesională cercetării şi inovării în domeniul metalurgic. Invenţiile sale au fost aplicate cu succes în combinatul siderurgic de la Galaţi şi în alte combinate cu furnale din ţară şi de pe glob, brevetele fiindu-i recunoscute deopotrivă de târgurile internaţionale de inventică şi de marile economii ale lumii. Cu banii obţinuţi de pe urma activităţii de cercetare a văzut aproape întreg mapamondul şi acum, când se apropie de 56 de ani, s-ar putea să-şi aleagă un nou itinerariu căci ar avea de recuperat câteva zeci de milioane de euro de la ArcelorMittal Galaţi. Pentru ce, aflaţi din interviul pe care Doru Tătar l-a acordat „Vieţii libere”.
Vorbiţi-mi despre începutul carierei dvs.
Activitatea profesională a început după absolvirea Institutului Politehnic din Iaşi, în 1980. Mi-am început activitatea de constructor la Trustul de Izolaţii pentru Lucrări Industriale Bucureşti. Am venit la Galaţi cu repartiţie guvernamentală, aşa se făcea pe atunci. Am reuşit să prind Galaţiul, care era considerat un oraş mare şi, pe cale de consecinţă, era destul de vânat. În 1985 am găsit un loc la ICMRSG, unde am rămas până în 2002 şi unde m-am specializat pe zona de furnale. Erau reparaţiile de zidării refractare şi în mod special cauperele (instalaţii pentru preîncălzirea aerului din furnale, n.r.). Ele sunt un fel de plămâni ai furnalelor. Fiind şase furnale şi 24 de caupere, permanent erau unul-două [caupere] în reparaţii.
Cum aţi ajuns să faceţi activitate de cercetare în acest domeniu?
A fost foarte interesant sectorul acesta, puţin nou pentru mine. A trebuit să pun mâna pe carte, să mai citesc câte ceva din chimia aluminosilicaţilor. Am fost foarte atent la ce se demola, la ce se înzidea. Am fost atent la cum erau exploatate aceste caupere şi, încet-încet, mi-am făcut o idee asupra felului în care ele ar fi putut fi îmbunătăţite, ca fiabilitate şi performanţe.
În ce perioadă se întâmpla asta?
Asta se întâmpla între 1985 şi 1988. Din 1988 încolo, am început să mă gândesc la nişte soluţii. Pe vremea aceea, director la Furnale era Nicolae, primarul nostru, şi s-a întâmplat de câteva ori să rămânem amândoi după program. Eu îi arătam ce-am mai făcut, el îmi aducea materialele, traduceam, îi arătam desene. Zicea: „Dă-i înainte, că văd că nu vrei să munceşti, vrei să desenezi”. Asta era vorba lui.
Am îndrăznit ca unele dintre soluţii să le discut cu nişte specialişti străini mai întâi. La nişte simpozioane, la Bucureşti, organizate de firme care erau interesate să exporte la noi material refractar, l-am întâlnit pe Jean Michel Bauer, mare specialist în furnale şi caupere. Eu citisem articole tehnice de-ale lui şi le tradusesem din franceză şi din germană şi am fost foarte interesat să stau de vorbă cu dânsul. Atunci am îndrăznit prima dată să discut despre o posibilă structură de cauper în care gazele să circule şi pe orizontală, şi pe verticală, structură care nu exista. [Bauer] Mi-a zis: „Domnule, aşa ceva nu se poate”. După aceea, am stat două zile şi m-am gândit la faptul că găsisem, de fapt, soluţia. Asta mi-a dat curaj.
Am căutat alte confirmări şi a trebuit să mă specializez puţin în fizică teoretică. Asta m-a ajutat mult să fac nişte calcule de transfer termic, pe care le-am arătat la combinat, la ICEM (Institutul de Cercetări Metalurgice, n.r.), la IPROMET Bucureşti. Lumea s-a priceput mai mult sau mai puţin. Mi s-a spus: „Măi, la chestia asta e un singur om care te poate ajuta, profesorul universitar Viorel Murguţel”. El era un fel de somitate în materie de furnale şi preîncălzitoare la Catedra de Utilaje a Facultăţii de Metalurgie din Bucureşti. Şi după ce-am stat de vorbă cu el preţ de câteva ore, deşi îmi promisese numai câteva minute - a lipsit şi de la un curs din cauza asta -, mi-a propus o lucrare de doctorat la el şi a început să vorbească la plural despre lucrarea „noastră”, despre proiectele „noastre”, lucru care m-a făcut să nu mă simt chiar în largul meu pentru că mi-am dat seama că, de fapt, contribuţia lui era numele, era statutul de somitate în domeniu, că eu îmi cam lămurisem lucrurile şi stătea la mâna mea şi a combinatului dacă să le aplicăm sau nu.
Am renunţat la titluri academice şi alte vise din astea, m-am întors în combinat şi am propus Direcţiei Tehnice să încercăm să experimentăm soluţiile noi în cursul reparaţiilor care surveneau în mod normal. Şi s-a strâns o comisie mare, mare, care se chema CIT, cu oameni de la ICPAM, de la IPROMET, din exploatare, cu teoreticieni, cu foşti şefi şi tehnologi, care erau rugaţi să-şi spună părerea. Toată lumea şi-a spus părerea, cum s-a priceput, după care s-a concluzionat că deficienţe şi riscuri ale modelului meu nu prea erau şi s-a hotărât să se experimenteze. S-au experimentat întâi nişte modele de arzătoare ceramice pentru caupere, pe care le gândisem pentru că alea se stricau cel mai des, iar pe locul doi ca stricăciuni urma generatorul propriu-zis, grătarul ceramic, unde am propus, de asemenea, nişte soluţii noi.
Când s-a întâmplat ca cei din conducerea combinatului să accepte să experimenteze prima soluţie tehnică a dvs.?
În 1992.
Ce îmbunătăţiri aducea aceasta?
Dacă ne referim la grătarul ceramic al cauperelor, cu cărămidă făcută în aceleaşi condiţii ca şi până atunci, dar după modelul meu, acesta garanta o structură practic fără moarte, care putea rezista veşnic în cauper pentru că nu se putea obtura. ICEM a făcut expertiza şi a constatat un plus de temperatură la cupolă mai mare cu 60 de grade decât cel obişnuit şi un spor al randamentului cauperului de peste zece la sută faţă de valoarea celor pe stil vechi.
Soluţia a fost implementată şi pe celelalte caupere din combinat?
Pe mai multe. Şi în ziua de astăzi funcţionează caupere pe sistemul meu, alături de caupere pe sistemul vechi, şi lumea ştie că ele funcţionează mai bine, au funcţionat totdeauna mai bine.
Câte brevete de invenţie deţineţi acum în domeniul metalurgic?
În domeniul metalurgic cred că vreo 15, poate chiar mai multe. În 2005 am fost invitat să semnez un contract de colaborare cu US Steel, căruia i-am furnizat tehnologia de circulaţie mixtă a gazelor prin regenerator şi dreptul de folosire a ei, contra unor sume care erau procente din cifra lor de afaceri care urma să rezulte din exploatare. Au urmat nişte recunoaşteri pe plan internaţional, concretizate în brevete obţinute în Japonia, în Statele Unite, în Mexic, în Germania şi în Belgia. E foarte greu să obţii un brevet în străinătate. Trebuie să angajezi firme specializate. În Europa, de exemplu, am folosit, prin Rominvent, prestigioasa firmă Gevert. În Germania, corespondenţa intensă şi disputele mi-au luat patru ani! E posibil ca în ţările nominalizate să funcţioneze caupere pe principiul meu, însă nu am de unde să ştiu pentru că US Steel nu mi-a furnizat niciun fel de informaţii legate de treaba asta. Le înţeleg tăcerea pentru că ar fi însemnat să-mi dea bani şi au preferat să nu-mi dea, pur şi simplu. Asta e. Pentru mine era o chestie de opţiune: ori ţin la sertar ideile astea, ori le las să circule cu speranţa că voi primi ceva. Uite că, în ceea ce priveşte US Steel, n-am primit nimic.
Dintre brevetele mele, 14 sunt vândute. Vânzarea asta s-a făcut sub formă de cedare de licenţă şi de cesionare. Vânzările de licenţă s-au făcut către câteva întreprinderi româneşti fabricante de material refractar - Real Pleaşa Ploieşti, Casirom Turda, Resial Alba Iulia şi Vulturul Comarnic - şi către una din Cehia. Cesionări am făcut către o firmă privată, Metal SA, şi către ArcelorMittal. În combinat sunt aplicate acum vreo cinci brevete.
Puteţi aprecia ce beneficii i-a adus combinatului folosirea acestor brevete?
Nu pot să apreciez pentru că nu am date privind folosirea efectivă a cauperelor pe tehnologia mea. Însă evaluările Uzinei Aglomerare Furnale şi cocluziile ICEM indicau economii de vreo jumătate de milion de dolari pe lună, pentru fiecare cauper în exploatare. Ar fi fost ceva dacă toate cauperele vechi s-ar fi dărâmat şi s-ar fi făcut de-ale mele în loc. Lucrarea ar fi fost amortizată în câteva luni şi dup-aia se mergea numai pe profit. Probabil că n-a existat voinţă pentru treaba asta în combinat, ea s-a aplicat ici şi colo, când le tuna lor. Nu am ştiut niciodată după ce criterii apreciau să facă un cauper de-al meu sau nu.
Invenţia pentru care sunteţi în litigiu cu combinatul ce tratează?
În primul rând vreau să menţionez că nu este vorba despre un litigiu declarat. Este vorba de o notificare pe care le-am făcut-o şi care va fi urmată de nişte discuţii, care, conform legislaţiei, urmează să se desfăşoare în termeni amiabili.
După ce combinatul a cumpărat de la mine un dosar de brevet, prin 2005, relaţiile noastre au încetat, însă ulterior am aflat că ei au mai utilizat nişte detalii tehnice ale proiectelor mele pe care nu le folosisem eu până atunci, dar pe care le prevăzusem în proiecte. Eu m-am îngrijit între timp să protejez aceste lucruri printr-un brevet nou, românesc şi european, iar ei l-au folosit, dar au uitat să-mi ceară voie. Urmează să stabilim împreună prin discuţii, nu neapărat cine este vinovat că nu mă interesează asta, ci cum putem face ca ei să intre în legalitate cu folosirea acestor titluri de proprietate industrială pentru că ei acum au încălcat legislaţia şi aici e vorba de infracţiune.
La ce furnal este acest cauper?
La Furnalul 3, care nu mai funcţionează din decembrie 2011, dar care a mers folosind cauperul făcut după tehnologia mea aproape un an şi jumătate, timp în care a produs peste un milion de tone de fontă. E ceva.
La cât se ridică pretenţiile dvs. pentru folosirea fără drept a acestui brevet de către combinat?
E vorba de bani destul de mulţi. Conform uzanţelor internaţionale, câteva zeci de milioane de euro, având în vedere producţia obţinută şi rolul cauperelor în această producţie. O să vedem. De obicei, negocierile la masa verde se învârt în jurul unor sume mult mai mici decât cele calculate teoretic.
Aţi avut regrete după ce aţi părăsit industria metalurgică? Aţi mai fi putut inventa ceva sau lucraţi acum la un proiect nou?
La ora asta sunt gata să pun noi soluţii la dispoziţia combinatelor metalurgice care dispun de furnale. Sunt în aceeaşi manieră ca cele aplicate deja, dar superioare din punct de vedere al performanţelor. Am reuşit să perfecţionez ceea ce am gândit şi cred că am ajuns undeva la o limită ca soluţie tehnică nouă pe direcţia pe care am apucat-o.
Aveţi discuţii cu potenţiali clienţi?
În clipa asta, nu, însă am lansat nişte oferte către China, Brazilia şi Rusia.
În România nu.
În România, relaţiile mele cu ArcelorMittal nu sunt de natură să mă îndrepte către astfel de atitudini, având în vedere antecedentele.
Ce beneficii v-a adus munca de cercetare de-a lungul timpului?
Păi, cam din ea am trăit. Am văzut o bună parte din lume - Europa, America de Nord, America de Sud, nordul Africii, Asia până în extrem, Australia, Noua Zeelandă, Hong Kong, Macao, Hawaii şi alte minuni din astea. Noua Zeelandă seamnănă puţin a altă lume. Mă refer în primul rând la felul de a se comporta al oamenilor şi la peisajul care te izbeşte prin frumuseţea lui.
Ce aşteptări aveţi de la autorităţi, în calitate de simplu cetăţean?
Libertăţi cât mai mari. Libertatea este una dintre cele mai importante stări de spirit şi situaţii sau posturi în care se poate pune cineva în viaţa lui. Privarea de libertate este legată de restricţii, înseamnă încorsetări care se reflectă într-o formă sau alta şi în libertăţile interioare pe care ni le luăm sau care ne sunt date şi pe care le putem exploata.
