Vorbind cu alţi prieteni de-ai mei mai plimbaţi în străinătate decât mine am realizat că ţara noastră chiar are un potenţial turistic pe care alte ţări numai îl visează… Ideea mi-a venit ascultând relatarea unui cunoscut despre cât de meschine sunt plajele din Croaţia, despre câte pietre sunt pe ţărm, despre cât de greu reuşeşti să faci o baie adevărată în mare.
Asta, în condiţiile în care, la noi, marea se lăfăie pe plaje însorite, numai bune de primit turişti. Da, numai că, dacă v-aş întreba acum dacă aţi prefera un sejur plătit la mare, în România, sau unul în Croaţia, mai că v-aţi duce puţin pe-afară, nu?
Dincolo de mitul „străinilor”, al „Occidentului” în care totul este mai bun şi mai frumos, trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Căci acolo – şi acum nu mă refer la Croaţia, ci la orice altă destinaţie turistică preferată litoralului românesc – nu vei întâlni personal hotelier plictisit care să te trateze ca şi cum ai vrea să îi furi ceva de acasă, nu butelia! – că a depăşit demult stadiul aragazului-, poate vreun cuptor cu microunde!
Să continuăm. Ce nu mai găseşti în străinătate dar la noi da? Să spunem, un întreg sat de vacanţă fără sistem de canalizare. De ce vă miraţi aşa? Doar pentru că ţara noastră este un stat european nu înseamnă că şi condiţiile de trai de aici se compară cu cele din UE.
Iar dacă în satele pripăşite pe sub dealurile costelive ale Moldovei înţelegi de ce amărâţii aleargă dimineaţa şi seara la privata din fundul curţii, despre o atare situaţie într-o aşezare turistică de la malul mării, ce mai spui?
Un localnic din 2 Mai mi-a explicat minunea prin care ditamai centrul turistic este lipsit de reţea de canalizare. Cum vedrele întregi de dejecţii aşteaptă, cuminţi, vidanjele, lucru de altfel văzut cu propriii ochi…
Cât de atractiv este pentru un turist să vină de la plajă sau să se ducă într-acolo şi să treacă pe lângă burlanele vidanjelor, icnind de mizeria pe care o pompează, este o întrebare la care răspunsul îl găseşti numărând turiştii de la mare!
Căci, deşi satul nu are reţea de canalizare – iar în jurul acestei investiţii chiar circulă o poveste amuzantă despre cum primarul a înţeles să aprobe proiectul (conducte mai joase decât nivelul curţilor, de ar avea nevoie oamenii de … pompe pentru a urca dejecţiile în reţeaua locală) – deci, deşi satul nu are această minimă condiţie a civilizaţiei, turiştii de aici se calcă efectiv în picioare pentru un colţ de plajă.
Iar paradoxul continuă: în aceeaşi staţiune, campingul de pe plajă (al vicelui, spune târgul) arată ca după război: cu un număr de grupuri sanitare şi duşuri disproporţionat de mic faţă de numărul imens de turişti, cu o pseudo-reţea de energie electrică (un tablou ataşat de un stâlp din care fiecare întinde câte un fir – moarte curată la o ploaie, ceva!)… iar exemplele pot continua la nesfârşit!
La fel, în sat, sunt anumite restaurante în care este foarte indicat să nu priveşti în bucătărie, dacă vrei cu adevărat să îţi tihnească ce ai mâncat din vesela invariabil ciobită…
Dacă mai socotim şi numărul imens de turişti cazaţi în case/hoteluri/curţi fără firme la uşă (deci fără chitanţe, facturi sau impozite plătite la stat), ai să ai imaginea de ansamblu a unui paradox românesc.
Vorbim de cel mai scăzut nivel de calitate a serviciilor, la preţuri care nu sunt nici pe departe modice. De ce preferă în continuare turiştii să meargă acolo? De ce preferăm, mai bine spus? Poate din patriotism, snobism, comoditate, sărăcie prost înţeleasă şi prost gestionată, din lipsă de civilizaţie, dintr-un foarte mare grad de toleranţă, din autosuficienţă?
Sau poate că ne încăpăţânăm să mergem aici, văzând potenţialul turistic al litoralului nostru şi realizând că, poate, cândva, şi acasă ne vom simţi cu adevărat în vacanţă – un tablou ca un fel de Fata Morgana pe care nimeni de la Ministerul Turismului nu vrea să o ia de crescut…
