După ce i-ai promis unui copil o ciocolată, va fi destul de greu să nu i-o mai dai, pe motiv „că nu face bine la sănătate”. Se va lăsa cu plânsete. Cam aşa şi cu majorarea alocaţiilor pentru copii. Desigur, au fost şi jocuri politice la mijloc, dar cum, necum, prin Parlament a trecut legea privind majorarea alocaţiilor pentru copii, cea „clasică”, de exemplu, pentru copii între trei şi 18 ani, la nu mai puţin de 300 de lei. Dacă, până acum, aceste alocaţii au avut o valoare mai degrabă simbolică, acum vorbim de o sumă care începe să însemne ceva.
Degeaba am sta acum să-i explicăm unui părinte cum vine treaba cu indicatorii macroeconomici, cu deficitul bugetar, cu creşterea cheltuielilor publice deja duse peste limită. Pentru părinţii care au copil de crescut, vestea că alocaţia copilului va ajunge - doar s-a votat în Parlament, iar preşedintele a promulgat-o! - la aproape un sfert din salariul minim pe economie a generat un mic moment de euforie. Ce să mai spunem de familiile cu patru, cinci copii…
Numai că, după promulgare urmează… prorogare. Guvernul a spus că stai să vezi, că nu sunt bani, că să mai amânăm aplicarea legii. „Ciocolata” e deja râvnită de toţi! S-a generat un orizont de aşteptare şi e greu de dat înapoi.
Desigur, în toată tărăşenia, PSD-ul îşi freacă palmele. Pe de o parte, a demonstrat cât de fragilă e majoritatea pe care se bazează Guvernul în Parlament, pe de alta, susţinând majorarea alocaţiilor, câştigă capital electoral. Să vină acum premierul Orban cu cifrele din buget, să explice ce şi cum, e apă de ploaie. Prorogarea creşterii alocaţiilor se va lăsa „cu plânsete” - va avea un preţ electoral, chiar dacă… macroeconomic vorbind, Guvernul are dreptate.
Dar dincolo de aceste jocuri de glezne ar trebui, poate, să se lanseze o dezbatere mai amplă care să privească atât aceste alocaţii, cât şi tot ansamblul educaţional - şcoală, părinţi - care contribuie la creşterea unui copil. Alocaţia, cât o fi ea, este doar o componentă a unui sistem public care - e suficient să ne uităm în testele PISA - nu funcţionează. Dar n-am auzit pe nimeni să spună că, deşi se măresc alocaţiile, analfabetismul funcţional rămâne în continuare o problemă a societăţii româneşti. Asta poate şi pentru că, politic vorbind, analfabetismul nu doare!
