Nicicând nu a fost Jurământul lui Hipocrate mai invocat. Ce-l mai poartă românii pe buze, îl dau de la unul la altul și-l supun analizei, folosindu-l drept armă pentru a-i denigra și a-i pune la colțul rușinii pe singurii care ne pot salva!
Până și la aprozar, printre cartofi, ceapă și morcov, răsare câte “un ipocrat” din ăsta care ne trimite medicii la origini. “Să moară, dă-i naibii de șpăgari! Nu ei au ales? Nu ei au jurat să se sacrifice pentru noi?"
S-a umplut România de “ipocrați” și “ipocrate”, care în timp ce stau bine merci acasă, terfelesc toți anii de muncă asiduă și dedicată până la sacrificiu, de nopți pierdute și de eforturi colosale. Drumul până la halatul alb și parafă este lung și anevoios și nu are nimic în comun cu drumul până la chioșcul din colț, unde se țin ședințe în care ni se disecă doctorii și asistentele medicale, rând pe rând.
Se operează acolo la foc continuu. Se operează cu egoism, ură, răutate și ignoranță, într-un mediu în care singura sterilitate este cea psihică. Îmi permit să vorbesc din postura pacientului care a hălăduit prin spitale luni de zile și a văzut cum și-au făcut doctorii din spital casă. Nimeni nu-i plătea să stea acolo non-stop și ei totuși stăteau. Stăteau ca să îi salveze pe cei ca mine, indiferent de clasă și condiție socială.
Ei nu mi-au cerut patalamaua la mână ca să mă salveze sau nu. Ei m-au salvat pentru că sunt om. Astăzi, puțini oameni au mai rămas, puțin înțeleg cât de greu este să fii doctor. Cât de greu este să trăiești, o viață întreagă, în slujba altora și cât de greu este să fii schingiuit și jupuit de viu, strat cu strat, în văzul unei națiuni întregi. Avem senzația că nouă ni se cuvine tot și lor nimic. Lor li se cuvine doar să lupte pentru noi fără arme, să-și riște viața, să-și îmbolnăvească familiile și să treacă prin filtrele noastre pline de infatuare.
Doar au jurat, dar habar n-avem ce-au jurat. Știm doar că au jurat. Mulți n-ar înțelege jurământul nici dacă l-ar citi de mii de ori cap coadă. În schimb, defilează cu el ca într-o turmă de oi fără noimă. Și-n timp ce rumegă agale, ne huiduie singurii oameni valoroși în acest moment. Se freacă unii de alții, răspândind rapid prostia ca râia. Iar "prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în școale, ba nici în spitale”, după cum spunea marele nostru povestitor, Ion Creangă.
