Nea Truţă a venit la ziar mai în glumă, mai în serios. Au avut şi el, şi soţia, la cele peste opt decenii pe care le numără, probleme cu ochii. Dar acum se simt bine.
Adică văd şi ce n-ar mai vrea să vadă din lumea în care trăiesc. Numai că ochii, odată betegiţi, trebuie ţinuţi cu tratament, adică medicamente. Iar doamna doctor le-a dat la amândoi picături de pus în ochi. Şi reţetă pentru cloramfenicol.
Numai că, la farmacie, unde s-a dus soţia, picăturile i-au fost înmânate sub formă de… pastile. Cum naiba să pui pastile în ochi? S-a dus omul înapoi şi a rezolvat problema.
I s-au dat banii, în fine e un mod de a spune, i s-au aruncat banii peste tejghea, pentru că farmacia cu pricina nu avea picături. Şi îi dăduseră soţiei ce aveau şi ei în stoc.
Ce atâta supărare? După care a mers la o altă farmacie şi şi-a cumpărat picăturile necesare. Poveste simplă, caz banal, bătrâni supăraţi, că doar asta le-a mai rămas în ziua de astăzi, să se supere pe oameni, pe viaţă, pe necazuri şi pe destin.
Problema lui nea Truţă era însă una aproape copilărească. Cum se întoarce roata vârstelor! Te trezeşti la bătrâneţe că dai în mintea copiilor şi vii la ziar să întrebi naiv, cu ochii înlăcrimaţi:
„Bine, bine, a fost o greşeală, dar de ce n-au recunoscut şi nu şi-au cerut scuze? Că doar nu se făcea gaură în cer pentru câteva cuvinte, acolo?”.
Pe reţetă scria clar că este vorba despre picături şi de câte ori era necesar să le pună cei doi octogenari în ochi.
Ori farmacista avea şi ea probleme cu vederea, şi atunci e de scuzat greşeala, ori a dat ce-a avut prin depozit, să mai facă un pic de vânzare.
Însă scuzele tot lipsesc din ecuaţia asta. Iar banii aruncaţi peste tejghea ard ca o plită încinsă obrazul înţelept al lui nea Truţă.
Cu o viaţă în care, mai clar, mai în ceaţă, a văzut destule ca să se considere om serios, bătrânul a venit la ziar să ceară ceva ce în tinereţea sau maturitatea trăirii lui era normal: o recunoaştere a calităţii de om. Un pic de respect, o adiere de bunăvoinţă. Nişte pârlite de scuze.
El nu iese în stradă pentru mărirea pensiei, chiar dacă e mică, vai de ea, nu-i critică pe politicieni că nu se pricepe la ce fac, nu se plânge de vremurile astea grele pentru că nu sunt primele prin care trece.
Însă i-a ajuns la os neputinţa de a se plimba prin această lume fără să fie respectat. Dacă era mai slab de înger stătea şi acum cu pastilele cumpărate de soţie în sertar.
Dacă era mai răutăcios se ducea direct la Protecţia Consumatorilor cu pastilele şi reţeta. A nimerit doar drumul către ziar.
Nu cu o reclamaţie, nu vrea să facă rău nimănui, ci cu o întrebare: „De ce ne-om fi înrăit noi aşa?”
Ştiu eu, nea Truţă? Poate pentru că n-am descoperit încă modalitatea de a trata neam prostia şi lipsa de educaţie cu pastile.
Nu, nu din acelea de pus în ochi, şi nu doar într-o farmacie.
