Vai, vai!, iar suntem victime! O, ceruri, câtă nedreptate!, spaniolii nu ne mai vor la ei acasă! Şi, helas! (ca să păstrăm, aşa, registrul francofon), asta se întâmplă după ce francezii au râs de noi în cadru oficial şi televizat, la o emisiune de divertisment, în care salutul românilor a fost prezentat cam aşa: cu mâna întinsă, a pomană…
Câtă nedreptate, câtă durere, câtă persecuţie, câtă… lipsă de creier! Păi de ce oare ne dăm aşa de loviţi în aripă – şi nu vă mai gândiţi la ce m-aş putea gândi şi eu! – că fraţii noştri europeni ne cred o naţiune de cerşetori şi de ţigani?
De ce oare ne place să o facem pe victimele Europei, că noi suntem şi cei mai săraci şi cei mai necăjiţi şi… am mai fost şi bolnavi când am fost mici?!
Faptul că unele state europene reacţionează negativ nu neapărat la nivel oficial, deoarece o criză diplomatică poate fi evitată atunci când „societatea civilă” se face auzită, nu? – când vine vorba despre români, nu ar trebui nici să ne sperie, nici să ne descurajeze.
Da, bine, ştim cu toţii că sunt români care „ies afară” să dea în cap, să fure, însă raportat la ceilalţi conaţionali de-ai noştri care nu pleacă din România decât pentru a munci şi a trăi decent, hoţii, cerşetorii şi tâlharii nu sunt chiar atât de mulţi.
Şi cum fiecare stat din lumea asta are o justiţie, poate că nu ar trebui să ne mai prefacem ofensaţi la nivel naţional de câteva excepţii… Până la urmă, fiecare răspunde pentru ceea ce face.
Că unii sunt atât de limitaţi încât să catalogheze „o pădure” întreagă în funcţie de câteva „uscături”, asta este!, fiecare are limitele lui...
Să nu ne apucăm să numărăm faptele condamnabile făcute de diverşi europeni, fie că sunt belgieni, italieni sau spanioli…
Totuşi, pe noi, cei care ne dăm ofensaţi fie de invenţia franţuzească a salutului românesc, fie de „trădarea” nu ştiu cărui partid din Spania care a încheiat un pact de colaborare cu formaţiunea similară din România, pe noi, spun, ar trebui să ne doară mai mult lipsa de reacţie de care dăm dovadă.
Căci prea ne-am obişnuit să ne lamentăm şi să nu facem nimic! Iar reacţia nu ar trebui să fie senzaţia de jenă naţională, ci cea de solidaritate, în sensul de a ne implica împreună în proiecte de promovare peste hotare a adevăratei imagini a României.
Un stat căruia într-adevăr i-ar fi ruşine – vorbesc aici la nivel diplomatic – de astfel de incidente ar trebui să contracareze, elegant, cu diverse acţiuni de promovare, peste hotare, a valorilor româneşti.
Un exemplu în acest sens este Italia, stat în care acţiunile de promovare a valorilor şi tradiţiilor româneşti au crescut ca număr mai ales după celebrul caz Mailat.
Nu spun că nu ar trebui să ne simţim jigniţi atunci când suntem arătaţi cu degetul, sau daţi afară din diverse state, mai ales că astfel de acţiuni sunt consecinţe ale unor incidente nefericite şi izolate.
Spun însă că ar trebui să ne ofensăm cu măsură, după care să ne apucăm de treabă şi, prin popularizarea adevăratelor valori, să arătăm lumii de ce suntem în stare. Că încă nu ne-am lămurit cu adevăratele valori este altă poveste…
Însă până când nu ne vom maturiza într-atât încât să renunţăm la imaginea de victimă, europenii vor râde în continuare de noi, nu cu noi…
