Vine ziua de 1 mai, apropiere care pe unii din noi ne face să ne gândim cât de norocoşi suntem că încă avem unde munci, pe alţi câţiva ne face să ne gândim, cu tristeţe, la cât de ghinionişti suntem că ni s-au desfiinţat locurile de muncă, iar pe şi mai puţini dintre noi ne face să ne planificăm un miniconcediu…
Poate părea desuet, însă este bine să ne amintim ce se sărbătoreşte cu adevărat de 1 mai şi de ce. Puţină istorie nu strică niciodată, mai ales în aceste timpuri în care criza financiară pare să dicteze în privinţa politicii locurilor de muncă.
Păi, cine se mai gândeşte în ziua de astăzi la cele 8 ore de muncă, legale, pentru care au făcut grevă muncitorii din Chicago, acum 124 de ani, când angajaţii zilelor noastre stau cu grija disponibilizării deasupra capetelor?
În această perioadă în care reducerea salariilor este văzută ca un noroc, faţă de cealaltă opţiune – disponibilizarea!, Ziua Muncii capătă noi valenţe.
Este adevărat, nimic nu ar trebui să ne determine să ne reducem pretenţiile atunci când vine vorba despre condiţii decente de muncă.
Însă când băncile nu te iartă de rate, copiii nu au învăţat încă să mănânce din două în două zile, iar lumina electrică este oprită fără drept de apel dacă factura nu este plătită la zi, ei bine, în aceste condiţii, mai închidem ochii la lucrul după orele de program, la lipsa pauzelor de masă sau la cine ştie ce asigurare stomatologică…
Recenta bursă a locurilor de muncă din Galaţi a scos la iveală disperarea şomerilor. Mii de oameni s-au bulucit la cele câteva zeci de birouri ale angajatorilor, cea mai mare înghesuială înregistrându-se acolo unde se ofereau locuri de muncă în construcţii.
Trecând peste ironia de a se căuta locuri de muncă ce nu necesită studii superioare tocmai într-un mediu academic, precum Universitatea Dunărea de Jos (acolo unde s-a organizat bursa), cine a avut curiozitatea să asculte oferta angajatorilor ar fi rămas cu gura căscată. A mirare, nu a admiraţie.
Se ofereau 8 milioane de lei salariu, „în mână”, cu un program de 10 ore de muncă pe zi (!?) şi o singură zi liberă pe săptămână, sâmbăta. La o astfel de ofertă, niciun şomer n-a abandonat, ci toţi şi-au depus CV-urile…
Problema este că în această perioadă în care şomajul flutură deasupra capetelor noastre mai ceva ca sabia lui Damocles, angajatorii se mai şi folosesc de criză.
Acest substantiv a devenit eterna explicaţie a patronilor, dar şi a statului, atunci când vine vorba despre orice – fie că este vorba despre refuzul de a mări salariul, fie despre prelungirea programului de lucru, fără plata orelor suplimentare.
Este trist, însă foarte adevărat; criza este exploatată chiar şi din punct de vedere psihologic, făcându-ne să credem că vine sfârşitul lumii.
Este regretabil însă că statul, cel care ar trebui să ne salveze din această situaţie, se ocupă cu altceva. Sunt convinsă că şi modificarea Constituţiei este importantă, la fel, poate ar fi bine să se reducă numărul parlamentarilor, însă cu siguranţă prioritatea o reprezintă măsurile anticriză.
Crearea de noi locuri de muncă, o mai bună protecţie a angajaţilor, sprijin acordat angajatorilor, acestea ar trebui să fie priorităţile guvernului, măcar acum, în apropierea zilei de 1 mai.
Pentru că altfel, Ziua Muncii va rămâne doar ca o anostă şi tristă zi a protestelor de stradă, terminate, nostalgic, cu şapca pe ceafa asudată, la un mic şi o bere…
