Când gălățenii au văzut pentru prima dată muncitori de prin țările asiatice muncind la spații verzi sau pe șantierele de construcții, faptul a fost tratat mai mult ca pe o curiozitate, un element ”exotic” pe o piață a muncii în care caracterul ”mioritic” este adânc înrădăcinat. Și, totuși, nota aceasta de ”exotism” tinde să devină din ce în ce mai puternică. În acest an, contingentul de muncitori străini aprobat la nivel național este de 50.000 de persoane, dublu față de anul trecut! Tendința este de creștere de la an la an și spune multe despre penuria de angajați.
Din păcate, dincolo de a mai ”cârpi” unele dintre ”găurile” de pe piața muncii, autoritățile române sunt încă incapabile de a mobiliza cea mai importantă resursă de lucrători, unii care nu ar trebui căutați prin Vietnam, Nepal sau Sri Lanka, ci ar fi de găsit chiar aici, la nivel autohton.
În România încă s-ar mai găsi lucrători și pentru construcții, și pentru industrie sau agricultură, însă întreprinderile locale cu greu pot face față mai tentantelor oferte din țările ”civilizate” ale Europei. Iar acest lucru nu are cum să se schimbe prea curând, în condițiile în care mediul privat a fost considerat la noi mai degrabă vaca de muls prin taxe și impozite pentru acoperirea neajunsurilor unui sistem public ce produce prea puțină performanță în materie de infrastructură, servicii, formare profesională și prea multă lipsă de viziune și apetit pentru folosirea banului public mai degrabă în slujirea interesului de partid, decât a interesului public.
Milioane de români lucrează acum în străinătate, iar faptul că oamenii încă mai pleacă nu ține doar de bani, ci și de respectul de care te bucuri ca ”simplu cetățean”, de cum arată spațiile publice, drumurile, școlile, de cum ești tratat când ajungi într-un spital sau la locul de muncă. Până și reclamele la vopsea pun față în față ”prezentul din România” cu ”viitorul din Germania”...
Nu are rost să ne plângem de ”greaua moștenire”. Din păcate, fie și în comparație cu alte țări foste comuniste, România de azi este un fel de țară ”neo-barbară”: infrastructură slab dezvoltată, în spitale scapă cine poate, sistemul de educație este învechit, asistența socială este sufocată prin cultivarea clientelismului electoral. Puținele enclave de dezvoltare din România sunt mai degrabă excepțiile care confirmă regula...
În aceste condiții, nu-i de mirare că doar angajații din țări mai nefericite, economico-social vorbind, își doresc să ajungă în România. Bine, să nu ne facem iluzii, și aceștia ar prefera să ajungă în Germania, dar le-au luat-o românii înainte...
