Dacă Moise şi-a dus poporul prin deşert ani buni, doar promiţându-i o Ţară a făgăduinţei, astăzi avem o ţară, dar avem neapărat nevoie de termene!
Rar câte unul vorbeşte despre termene precise pentru salvarea ţării; preşedintele Constantinescu a pomenit despre 200 de zile – cu 100 mai mult decât i-a trebuit lui Napoleon ca să ajungă pe Elba. Măcar am sperat timp de 200 de zile.
Astăzi, ministrul Vlădescu lasă a înţelege că măsurile de prescurtare a pensiilor şi ajutoarelor pot fi veşnice. Nu ni se dă un termen, fie el şi mincinos, pentru că nimeni nu ştie, desigur, dacă ne vom mai ridica de jos!
Cei care spuneau anul trecut că n-o să fie criză ne cer acum solidaritate pe principiul, bancului antedecmbrist, cum se făcea şi salamul de Sibiu: juma-juma, adică un cal şi-un pui în compoziţie.
Nicio criză nu poate dura toată viaţa, chiar dacă trăim în România! Dar lipsa de perspective, de informaţii privind o întrebare simplă, „până când?”, ne înnebuneşte de fapt.
Cureaua strânsă era oricum un obicei naţional de ani buni, am dus-o destul de rău şi până acum, poate n-or să ne omoare de tot nici acum, dar până când va ţine asta?!
Iată, experţii bancari spun că preferă să le fie daţi clienţii afară din slujbe, decât să li se micşoreze acestora leafa.
Mi se pare firesc: chiar dacă m-aş descurca şi cu trei sferturi de salariu – aş cumpăra numai trei sferturi de pâine, trei sferuri de ceapă - dacă, bineînţeles, voi găsi aşa ceva la ofertă – instinctul îmi va cere să mă gândesc de două ori dacă este cazul să mai cumpăr şi salam la pâine.
Să-mi crape buza după un aragaz, chiar dacă gătesc pe pirostrii, şi tot nu mai am curaj să fac un credit. Mă aştept chiar la ieftiniri la marfa pe care n-o s-o cumpere nimeni, nici aşa ieftinită!
Dat afară, bugetarul român speră să găsească un nou loc de muncă la particular şi să-şi plătească în continuare rata la bancă. Iar şansa băncilor este că nu prea vor fi daţi afară bugetarii bogaţi…
Guvernul ar trebui să se consulte cu cei care ştiu ce se întâmplă, din patronate, sindicate, specialişti, înainte de a trece la cea mai simplă „măsură”: înfometarea hămesiţilor.
Exemplul cu modul de gândire al băncilor, bazat pe studii, nu pe declaraţii politice, ar trebui să fie cunoscut de guvernanţi.
În loc de consultări reale, ne trezim cu cifre aruncate în cap: dacă înainte de 1989 munceau 3 români la 1 pensionar, acum sunt 4 pensionari la 3 muncitori.
Unii sunt tentaţi să spună chiar „pe capul” sau „pe umerii” angajaţilor, pentru că la asta se ajunge, aruncând cu cifre şi justificări: să li se reproşeze tocmai pensionarilor care, nu-i aşa, au plătit înainte nota lor de plată, lipsa fondurilor!
Societatea românească ajunge să se urască: bugetarii se uită câş la pensionari, pensionarii strigă la Guvern, Guvernul scuipă spre alte guvernări, care au contribuit la micşorarea numărului de angajaţi, mamele înjură Palatul Victoria.
Pe vremea lui Ceauşescu, se interzisese avortul, transformând-o pe mamă într-un animal care năştea pui vii, ca să fie destui muncitori şi soldaţi.
Acum, nici măcar nu se gândeşte careva la viitor, la vremea în care unii cu bani din ţări UE, chinezi întreprinzători, turci sau americani, vor deschide pe ogoarele pietrificate fabrici de ciment, de gaz, de macaroane italiene şi va fi nevoie iar de mână de lucru.
Vor veni moldovenii, dar şi coreenii, turcii şi africanii ca să acopere atunci cererea. Ei au bani de pamperşi de la guvernele lor? Nu, au avut guverne zgârcite şi au ieşit în stradă pentru mult mai puţin…
Deocamdată, nici nu ne gândim la viitor, suntem ocupaţi să ne urâm: stânga cu dreapta, prim-preşedinţia cu opoziţia, ţăranii cu orăşenii care măcar mai au apă curentă, profesorii cu şmenarii.
Deoparte, economia neagră, care ar putea împrumuta lejer statul, spune că mai bine nu se poate. Desigur, pe dumneaei o iubeşte cineva…
