Toţi politicienii ţin conferinţe de presă. Se indignează oportun şi televizat la adresa crizei sau măsurilor cu care va fi lovită fix peste două săptămâni populaţia.
Dacă te uiţi pe declaraţiile lor de avere, mai toţi au câteva case, terenuri, conturi în bănci şi, în general, o existenţă matusalemică asigurată. Să fie sănătoşi să se poată bucura de cât au adunat!
Niciunul nu spune însă că renunţă la indemnizaţia cutare, la postul din nu ştiu care CA, la camera de hotel sau consilierii şi şoferul personal.
Ar avea de unde să-şi plătească singuri „demnitatea” de a reprezenta ţara în parlament sau guvern, dar n-ar scoate nici morţi un leuţ din buzunar pentru asta.
Mai mult, afirmă nonşalant că din suma forfetară acordată doar jumătate trebuie justificată, cealaltă jumătate o pot folosi cum vor dumnealor.
Aţi auzit ca vreun ministru să anunţe că şi-a înjumătăţit aparatul de secretari de stat şi consilieri personali? Sau că vreun minister a pus la păstrare în parcul de maşini autoturismele care consumă mai mult carburant?
A pus cineva pe ecranele televizoarelor lista datoriilor unor societăţi cu patroni care aruncă banii pe fereastră, dar nu-şi plătesc contribuţiile la stat?
A înjumătăţit cineva suma acordată unor ministere care în afară de afişe, pixuri şi fotografii n-au mai făcut nimic pentru „biata” ţărişoară? Se micşorează numărul ministerelor din guvernul României?
Ţipă tot politicianul de mila necăjiţilor care vor avea salarii şi pensii tăiate, dar nu se îndură să bage mâna în propriul buzunar să ajute un copil cu handicap într-o campanie umanitară decât dacă aceasta se face pe televizor şi el apare în prim plan.
Cheltuielile, de la preşedinţie până la ultima administraţie locală, adică toate cele făcute pe banul public, care nu e decât buzunarul nostru cel mereu găurit, nu pot fi reduse, dar poate fi tăiată pensia unui necăjit şi salariul profesorului.
I-am demonizat pe profesori şi medici în aşa hal încât mai rămâne puţin şi-i fluieră lumea pe stradă, uitând că de la particular la general e cale lungă. Că uscături sunt peste tot, însă nu împiedică iarba să crească.
Tot ne dăm copiii la şcoală, tot ne ducem la doctor când ne doare, uitând că abia am înjurat cu sete la adresa lor.
Însă e mai simplu să îndrepţi atenţia asupra unei greşeli medicale sau asupra unui necăjit de învăţător care nu s-a înţeles cu un părinte, decât să tragi de mânecă deputatul care te-a mângâiat pe creştet înainte de alegeri şi care acum se jeluieşte ca o babă că nu mai este la putere şi n-are ce face ca să stea împotriva urgiei.
Toţi au fost la putere cândva şi toţi au făcut şi fac la fel. Vina poate fi împărţită procentual, cam cum fac ei când împart mandatele în parlament.
Plata tot de la ei ar trebui să vină. În exact aceleaşi procente. De ce să suporte bătrânii şi copiii curba de sacrificiu şi nu ei, cei care au de unde?
N-am nimic cu acumularea, cu afacerile, cu bogăţia sau cu politica. Însă la noi totul e un haloimis perfect.
Politicienii fac afaceri cu statul, nu-şi plătesc dările, ocupă funcţii ei şi tot neamul lor, bagă mâna în buzunarul contribuabilului de câte ori pot şi la urmă ridică din umeri şi spun că n-au altă soluţie decât să cheme poporul la solidaritate.
Cum să fie solidară mama mea, cu pensia ei mai mică decât costul medicamentelor pe care le ia, cu clica şefilor şi şefuleţilor nesătui care se rotesc la putere de douăzeci de ani?
Ce solidaritate îi poate cere cineva colegului meu care trăieşte cu soţia şi un copil din suma cheltuită de un parlamentar doar pe diurnă?
Tot ce se întâmplă acum nu mai este un exerciţiu de guvernare pe timp de criză, ci unul de nesimţire crasă.
