S-a ajuns la un consens în Parlamentul European privind instituirea în fiecare ţară din Uniunea Europeană a unui salariu minim, care să reprezinte 60% din salariul mediu. În România, la un salariu mediu brut de 5.688 de lei (3.487 de lei net), ar rezulta un salariu minim brut de 3.412 lei (2.092 de lei net), în condiţiile în care acum se situează la nivelul de 1.386 de lei, respectiv o creştere de 50%.
La prima vedere, măsura este una excelentă din punct de vedere social, cam jumătate dintre angajaţii români, plătiţi acum cu salariul minim sau cu sume în imediata apropiere a acestuia, urmând să beneficieze de o majorare substanţială a veniturilor.
Există însă o mulţime de necunoscute care trebuie luate în calcul înainte de a afirma că totul va fi bine. În primul rând, această creştere nu va fi singulară, pentru că salariul mediu va continua să crească, atât prin majorarea impusă de Parlamentul European, cât şi prin aplicarea legislaţiei naţionale, care leagă foarte multe salarii ale bugetarilor şi indemnizaţii ale demnitarilor de salariul minim. Şi astfel, pentru a păstra proporţia de 60%, ar trebui să existe în fiecare an noi creşteri foarte importante ale salariului minim. Poate nu de 50%, ca în primul an, dar suficient de mari încât să creeze probleme. Pentru că a doua mare chestiune care trebuie luată în calcul este fragilitatea economiei româneşti, în care cel puţin o treime din firme se află la limita de subzistenţă, iar o altă treime gâfâie serios la majorări salariale de doar 100 de lei. Şi-atunci se pune întrebarea dacă vor avea oare firmele autohtone forţa de a susţine astfel de creşteri.
Cel mai probabil, economia românească va suferi serios, pericolul de a intra în colaps fiind unul major. Iar soluţia ţine de clasa politică, ale cărei preocupări nu prea sunt însă pe termen lung, ci doar până la viitoarele congrese sau următoarele alegeri. Mai concret, acestei majorări europene, căreia nu avem cum să ne opunem, ar trebui să i se negocieze o eşalonare care să dea timp economiei româneşti să se adapteze. Acest lucru nu se poate face însă decât cu o echipă de negociatori care să nu fie politicieni, ci oameni foarte buni cunoscători ai economiei reale. Pentru că altfel este posibil să avem salarii mari, dar să nu mai avem unde să muncim.
