Nu am decenii de presă. Am depăşit zece ani, dar în niciun caz nu consider că aş avea o vastă experienţă. Pot, însă, să fac comparaţii, pentru că, aţi remarcat sau nu, chiar şi în ultimii zece ani s-a modificat atitudinea faţă de presă. Şi nu spun că s-a îmbunătăţit.
Sigur, nu mai este ca pe vremuri, când jurnalistul nu avea acces în instituţiile publice pe care vremelnic le conducea vreun ales, cu atitudine de moşier…
titudinea aceasta s-a păstrat până în zilele noastre la unii conducători; accesul în instituţii publice a fost, însă, permis presei, fie chiar şi prin uşa din spate, dacă nu pe cea principală…
Tot acum vreo zece ani, majoritatea aleşilor sau directorilor din Galaţi nici măcar nu se oboseau să se intereseze ce este aceea o conferinţă de presă.
Nu le păsa că sunt plătiţi din bani publici şi că, măcar pentru asta, dacă nu din conştiinţă, ar trebui să informeze opinia publică despre activitatea pe care o desfăşoară.
Doar politicienii îşi exercitau acest drept, însă acolo explicaţia era alta: prezenţa în presă însemna viaţă pentru partidul respectiv.
Nu sunt nostalgică după vremurile de pionierat, în care, dacă solicitai un interviu, erai privit cu neîncredere şi suspiciune, iar o întrebare referitoare la salariul încasat de la stat era similară cu o palmă dată bugetarului, în mijlocul oraşului!…
Pe de altă parte însă, nu pot să nu îmi amintesc faptul că pe atunci, respectul încă îşi mai avea loc în relaţia presă-persoane publice. Şi presa – poate la început, timidă într-ale democraţiei – dar şi oficialităţile – poate din teamă sau neîncredere – păstrau acel respect reciproc.
Sigur, respectul nu dădea pe nimeni afară din … birou, însă, este o uriaşă diferenţă între atitudinea de astăzi şi cea de acum vreo zece – doispreze ani…
Toate aceste gânduri m-au încercat în ultimele zile la vizitele pe care diversele oficialităţi le-au făcut la Galaţi, unde cu adevărat preocupate de creşterea apelor Dunării, altele, doar pentru a-şi face imagine.
Deşi situaţia nu era în nici un caz roz, nici nu a fost atât de dramatică (scuzată să-mi fie exprimarea!) încât să se justifice maşinile blindate, plimbate pe Faleză, ori forţele aduse, „la ordin”, fix atunci când o oficialitate urma să apară.
Au fost multe lucruri care s-au făcut bine, nimic de spus; au fost însă şi „exageraţiuni” în acţiune ca să spun aşa, care nu doar că nu au dat bine „la imagine”, dar chiar au fost observate, cu indignare, de pe margine…
Este adevărat, avem conducători care îşi respectă semenii, indiferent de natura meseriei pe care aceştia o exercită. Însă sunt şi altfel de oameni care au impresia că a fi alergaţi de presă, ca la un adevărat maraton, face parte din exerciţiul democraţiei.
În urmă cu ceva timp, nu mult, cam jumătate de an, spuneam că un lider nu este mai puternic dacă ţipă la subalterni şi bate cu pumnul în masă.
Acum spun că un conducător nu ar trebui să îşi cuantifice puterea prin cohorta de jurnalişti care îl urmează, năduşind, peste tot. Nu asta înseamnă putere, cum nu asta înseamnă respect.
Şi nu unidirecţional, ci reciproc…
