Am fost puţin în concediu. Nu mult, doar o săptămână Când m-am întors, mă sunau prietenii din Bucureşti să mă întrebe dacă n-a ajuns apa la etajul 9, că Galaţiul pare inundat până la creştet.
Rulau pe ecrane imagini cu digul kilometric şi vizite zilnice de autorităţi direct interesate de dezastrul urban de la malul Dunării, iar un viceprimar anunţa ceva similar dezastrului din al doilea război mondial, când centrul oraşului a fost bombardat.
De teamă să nu sufere jurnalul fără mine m-am repezit la muncă înainte de termen, gata să stau pe baricade când vine viitura. Numai că preşedintele mânca borş de fasole cu soldaţii care ridicaseră podul de pontoane în nordul Moldovei, o parte din digul ridicat cu sudoare, în câteva zeci de ore, se desfăcea înainte de termen, pe Faleză am văzut cum nişte pompe aruncau apa infiltrată dincolo de dig înapoi în Dunăre, ca s-o pompeze apoi din nou, un fel de perpetuum mobile…
Prin canalizările deschise de munca la proiectul ISPA, aceeaşi apă se infiltra insidios către subsolurile oraşului şi chiar dacă securea viiturii părea să fie tot deasupra capului nostru, tăişul ei tocit sub ameninţările lui Traian Băsescu nu prea mai speria multă lume.
Colegii mei erau secaţi de atâta alergat după convoaie oficiale şi soarele strălucea şăgalnic peste un Galaţi triumfător, care nu părea că are de gând să se dărâme.
Cum te mai pot înşela aparenţele, mi-am spus, gândindu-mă că realitatea este alta pentru fiecare dintre participanţii activi la aceste evenimente.
Bieţilor locuitori din vale, buimaci de nesomn şi frică, Dunărea le apare ca un balaur cu şapte capete, forţelor care au ridicat digul le este un duşman cu care stau piept în piept, politicienilor - care şi-au adus aminte că există şi Galaţiul pe hartă - fluviul le apare ca o şansă de reînodare a relaţiei cu electoratul, chiar dacă acesta i-a primit cu ouă şi roşii, iar mie, privitor de la distanţă şi cu pauze, totul mi se pare un carusel bezmetic.
De ce s-a ridicat digul dacă se dărâmă înainte de a veni viitura? Ce caută zilnic politicienii care au destulă treabă cu TVA-ul şi reducerile de posturi la borşul de fasole şi cizmele de cauciuc? Cine ştie ce ascund acum canalizările deschise în mantaua subţire a oraşului şi când va seca apa care ne sapă la rădăcină?
Imaginile vizitelor mă fac să am coşmaruri, atât de tare seamănă cu acelea făcute acum două decenii de „preaiubitul şi multstimatul”. Mă întreb cu groază câtă benzină, câţi oameni plătiţi şi câtă energie irosită au costat aceste deplasări-fulger răsucite pe toate părţile de o presă dornică să despice firul declaraţiilor în patru.
Totul pare haotic, imprevizibil precum natura care ne dă un semnal şi se comportă invers. Nimic nu e sigur, poate doar moartea care a mai secerat câţiva oameni de bine, nimic nu e simplu, poate doar declaraţiile făcute de unii pe sudoarea şi efortul altora.
Galaţiul rămâne la locul lui, Valea Oraşului va fi tot sub nivelul apei, pe mal de fluviu se va construi în continuare cu şi fără autorizaţie, renaturarea nu va fi altceva decât un proiect ca şi până acum, viiturile nu ne vor ocoli, dar noi, dârji, o vom lua mereu de la capăt.
Aşa cum nu ne vor ocoli nici şomajul, nici reducerile de salarii sau creşterile de preţuri, sau regretul că elevii noştri au picat pe capete la bacalaureat. Însă pentru toate astea nimeni nu va mai face vizite oficiale, nu va zbura pe deasupra Turnului de televiziune şi nu ne va ţine mereu ca prima ştire pe micul ecran.
Asta mi-a amintit de avântul cu care m-am întors ca şi când era neapărată nevoie de mine. Şi nu era. Dar acesta e sentimentul pe care îl au majoritatea gălăţenilor. De împreună. Cu asta rămânem. Şi, la urma urmei, asta şi contează.
