Aşa ce ne pricepem noi să punem boii înaintea carului, de ne ştie o lume întreagă! De la iniţiativele legislative şi până la simplele servicii gospodăreşti dintr-o comunitate, toate, dar fără excepţie, sunt supuse aceleaşi păguboase practici de a te scărpina cu mâna stângă la urechea dreaptă şi, mai ales, în condiţiile în care de mâncat, te mănâncă diametral opus, ca să spun aşa…
Exemplificare: strada Basarabiei din municipiul Galaţi. Nu partea cuprinsă între Coşbuc şi Piaţa Energiei, care a fost modernizată cu fonduri europene şi care va fi inaugurată în scurt timp, ci partea cuprinsă între Domnească şi Coşbuc.
Trecând peste faptul că biata stradă este una din puţinele neatinse de lucrările ISPA, motiv pentru care este intens circulată, artera a fost măcinată sistematic de vreme şi vremuri.
Gerurile de iarna trecută au contribuit din plin la apariţia gropilor din carosabil, cârpite cu încetineală de melc, spre disperarea şoferilor. Însă nu despre aceste gropi vorbesc, ci despre o altă problemă, ce nu poate fi rezolvată cu o roabă de bitum.
Problema este că cimentul dintre liniile de tramvai este în prezent atât de măcinat, încât şoferii circulă de-a dreptul pe armătura de oţel, altădată îngropată în plăcile de beton.
Mă rog, ca să scurtăm explicaţiile pentru că şoferii ştiu foarte bine despre ce este vorba, să ajung acum la cum ştie primăria să pună boii înaintea carului. În loc să înceapă ceva lucrări de reabilitare a zonei afectate, ce lucrare credeţi că s-a realizat recent?
Trasarea, cu vopsea albă, a indicatoarelor rutiere pe stradă. Acum, artera, cu cimentul mâncat până la armătura de oţel, se poate mândri că are trasate, în mod exemplar, linia continuă dintre sensurile de mers şi linia întreruptă de pe fiecare sens.
Are vreun rost o astfel de cosmetizare pe o stradă care mâine-poimâine, poate va intra în reparaţii, ocazie cu care se vor distruge şi impecabilele linii albe, abia trasate?
Păi are acelaşi sens pe care îl are şi iniţiativa Guvernului de a ne deconta cheltuielile, în baza bonurilor fiscale. Adică, noi colectăm bonurile de la pâine, lapte şi cartofi, plus biletele de transport din microbuze, iar statul ne dă o parte din bani înapoi, spre gloria luptătorilor împotriva evaziunii fiscale.
O practică aplicabilă în alte ţări, vor spune apărătorii unei astfel de iniţiative. Adevărat, însă în alte ţări din lumea asta largă, înainte de a se aplica o astfel de prevedere, nici măcar nu se punea problema că ar exista nişte binevoitori, care să îţi fluture facturi în alb, la şosea.
Şi nici nu se punea problema ca inspectorii fiscali să se uite în altă parte, eventual în direcţia plicului întins, în momentul în care balanţa economică a firmei nu „iese” la socoteală. Reîntorcându-ne la rurala expresie „a pune boii înaintea căruţei”, mi-am mai amintit de ţăranii din pieţe, mă rog, cei câţiva ţărani, din mijlocul miilor de speculanţi.
Vă amintiţi de nebunia caselor de marcat din pieţele de legume?, cum ţăranii ar fi trebuit să dea bonuri pentru pătrunjelul cumpărat? Dacă vă amintiţi, probabil vă aduceţi aminte şi de … cât de repede s-a renunţat la ideea asta. Şi atunci, de unde naiba voi putea face rost de un bon fiscal pentru castraveţii cumpăraţi din piaţă?
Cum?, de la supermarket, unde castraveţii vin din Turcia?, de la supermaketul care oricum nu şi-ar permite în veci să nu îşi fiscalizeze vânzările? Păi în acest caz, ce evaziune fiscală se preîntâmpină şi ce producţie autohtonă se mai stimulează?
