Se apropie data fatală de 15 august, până la care conducătorii instituţiilor publice trebuie să ia o decizie în privinţa reducerilor de personal, acest sacrificiu la nivel naţional pe care îl face Guvernul Boc pe altarul unei economii şi aşa muribunde.
Primarii, prefecţii şi preşedinţii consiliilor judeţene au marele avantaj că post spune că responsabilitatea aparţine Centrului. Doar de la Bucureşti a venit grila cu câţi poliţişti comunitari trebuie să plece sau câţi vor mai lucra, de luna viitoare, la eliberări buletine.
Mai rău însă este de conducătorii direcţiilor subordonate şi instituţiilor publice descentralizate.
Toată lumea calculează, taie, oftează şi o ia de la capăt. Toate aceste operaţiuni se fac însă cu speranţa – ce-i drept, extrem de redusă – că în cazul serviciului cutare sau direcţiei cutare se va aplica o derogare de la lege.
Toţi conducătorii, cu foarte mici excepţii, au cerut de la Guvern, derogări, motivând că serviciile pe care le conduc sunt vitale şi nu pot fi reorganizate. Din păcate pentru ei, probabil că răspunsurile guvernamentale nu vor fi afirmative…
Problema este că, privind obiectiv, sau mai nimerit spus, impersonal, de undeva, dintr-un birou de la Bucureşti, se vede că peste tot este loc de disponibilizări.
Se pot reduce şi schemele de personal din primării şi poliţiştii comunitari se pot împuţina şi plimbătorii de dosare dintr-un birou în altul şi schimbătorii de bec – câte unul pentru fiecare bec! – şi fierbătorii de cafea şi aşa mai departe.
Este loc de restructurare. Asta, pentru că în ultimii ani, se ştie – şi deja fenomenul a fost asumat (însă numai declarativ!) – partidele au tot supradimensionat schemele de personal din orice instituţie bugetară.
Nu a contat că e poliţie sau spital, că e primărie sau „spaţii verzi” – fără o recomandare nu s-a mai angajat! Fără ca numele să apară pe lista membrilor partidului de la putere din acea perioadă, ai fi putut să fii un geniu – ce folos!
Ba chiar au fost – şi încă sunt! – directori a căror vechime în funcţie le-a confirmat demult profesionalismul, dar care au fost nevoiţi, în ultimii ani, să se înregimenteze politic, deoarece fără carnetul de partid, funcţia putea fi oricând desfiinţată…
Revenind la restructurările ce trebuie făcute de peste tot, trebuie spus că schemele sunt atât de stufoase, încât nu este greu de văzut de unde se pot face economii, prin disponibilizări.
Este uşor, însă, repet, doar din birou. De aproape însă, lucrurile se complică mult, căci în spatele fiecărui angajat care urmează să fie disponibilizat stă o întreagă poveste de viaţă: părinţi bătrâni şi bolnavi, copii mici, o soţie deja şomeră, rate la bancă…
Iar pentru multe astfel de poveşti de viaţă, jumătatea lunii august va însemna punctul final. Da, sigur, poţi spune uşor din buze „punct şi de la capăt”, însă de făcut nu este la fel de facil, mai ales într-o comunitate în care şomajul şi aşa este mare, iar firmele private nu prezintă în nici un caz (cel puţin nu în această perioadă) o variantă de evadare din marea menghină a disponibilizărilor bugetare.
Ar fi o variantă de salvare a atâtor poveşti de viaţă şi soluţia ar trebui să vină chiar din direcţia din care a început problema: politica. Dacă politicienii tot au recunoscut (declarativ) că schemele de personal s-au tot aglomerat în ultimii ani ca urmare a angajărilor politice, acum ar trebui să le găsească locuri de muncă disponibilizaţilor.
Şi să se înfiinţeze locuri de muncă la partide, pentru că, nu-i aşa?, voturile oamenilor ar trebui să conteze şi pe timp de criză, nu doar în alegeri…
